delict (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DELÍCT, delicte, s. n. Fapt nepermis de legea penală; infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională. – Din
lat. delictum. Cf. fr. délit.delict (Dicționar de neologisme, 1986)DELÍCT s.n. (
Jur.)
1. Termen general pentru o violare a legilor penale, care se pedepsește cu închisoare, muncă silnică, amendă etc. V.
contravenție,
infracțiune,
crimă.
2. (
P. ext.) Act nepermis de lege și sancționat printr-o pedeapsă corecțională. [< lat.
delictum, cf. fr.
délit].
delict (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)delíct (delícte), s. n. – Infracțiune.
Lat. delictum (
sec. XIX). –
Der. delictuos, adj., din
fr. délicteux.delict (Marele dicționar de neologisme, 2000)DELÍCT s. n. încălcare ușoară a legii penale, sancționată cu închisoare corecțională sau amendă. (< lat.
delictum, fr.
délict)
delict (Dicționaru limbii românești, 1939)*delíct n., pl.
e (lat.
de-lictum. V.
delincŭent). Călcare de lege maĭ mică de cît crima, dar tot gravă.
Corpu delictuluĭ, obĭectu cu care s’a comis delictu (de ex., o armă, o scrisoare, niște otravă).
A prinde în flagrant delict, a prinde asupra faptuluĭ, chear cînd se comitea delictu (a zăpsi).
delict (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)delíct s. n.,
pl. delíctedelict (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)delict m. 1. călcare de lege;
corpul delictului, ceea ce servă materialicește a-l dovedi;
2. fapt pedepsit de tribunalul corecțional;
flagrant delict, constatat asupra faptului.
delict (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DELÍCT, delicte, s. n. Fapt nepermis de legea penală; infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională. —
Din lat. delictum. Cf. fr. délit.