deductiv - explicat in DEX

deductiv (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DEDUCTÍV, -Ă, deductivi, -e, adj. Care procedează prin deducție, care folosește deducția. ♦ Formă fundamentală de raționament în care gândirea se mișcă exclusiv în planul conceptelor, concluzia decurgând cu necesitate din premise. – Din fr. déductif, lat. deductivus.

deductiv (Dicționar de neologisme, 1986)
DEDUCTÍV, -Ă adj. Care procedează prin deducție. [Cf. lat. deductivus, fr. déductif].

deductiv (Marele dicționar de neologisme, 2000)
DEDUCTÍV, -Ă adj. care procedează prin deducție; care folosește deducția. (< fr. déductif, lat. deductivus)

deductiv (Dicționaru limbii românești, 1939)
*deductív, -ă adj. (d. lat. deductus, dedus). Care procede pin deducțiune (în opoz. cu inductiv).

deductiv (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
deductív adj. m., pl. deductívi; f. deductívă, pl. deductíve

deductiv (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
deductiv a. care procede prin deducțiune.

deductiv (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DEDUCTÍV, -Ă, deductivi, -e, adj. Care procedează prin deducție, care folosește deducția. — Din fr. déductif, lat. deductivus.