dedica (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DEDICÁ, dedíc, vb. I.
1. Tranz. A închina (cuiva) o operă proprie, în semn de omagiu sau de afecțiune; a hărăzi.
2. Tranz. și
refl. A (se) consacra unei idei, unei activități sau unei îndeletniciri. – Din
lat. dedicare, fr. dédier.dedica (Dicționar de neologisme, 1986)DEDICÁ vb. I. 1. tr. A închina cuiva (o carte, o operă artistică sau științifică proprie) ca omagiu. ♦ A consacra, a pune toate puterile în slujba unei idei, unei acțiuni. ♦ A rezerva o parte din timp pentru a se ocupa exclusiv de cineva sau de ceva.
2. refl. A se consacra (unui studiu, unei meserii etc.). [P.i.
dedíc. / < lat., it.
dédicare, cf. fr.
dédier].
dedica (Marele dicționar de neologisme, 2000)DEDICÁ vb. I. tr. a închina (cuiva) o carte, o operă proprie, în semn de omagiu. II. tr., refl. a (se) consacra, a depune toate eforturile în slujba unei idei, a unei activități etc. (< lat., it.
dedicare, după fr.
dédier)
dedica (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dedicá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
dedícădedicà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dedicà v.
1. a consacra cultului divin;
2. fig. a adresa, a oferi cuiva o carte, o operă de artă.
dedica (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DEDICÁ, dedíc, vb. I.
1. Tranz. A închina (cuiva) o operă proprie, în semn de omagiu sau de afecțiune; a hărăzi.
2. Tranz. și
refl. A (se) consacra unei idei, unei activități sau unei îndeletniciri. —
Din lat. dedicare, fr. dédier.