declinatoriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DECLINATÓRIU, -ÓRIE, declinatorii, adj. Care respinge competența unei instanțe sau contestă o jurisdicție. ♦ (Substantivat,
n.; în sintagma)
Declinatoriu de competență = hotărâre prin care o instanță constată necompetența ei și trimite cauza la o instanță competentă. – Din
fr. déclinatoire.declinatoriu (Dicționar de neologisme, 1986)DECLINATÓRIU, -IE adj. (
Jur.) Care nu recunoaște competența unei instanțe sau contestă o jurisdicție. ◊ (
s.n.)
Declinatoriu de competență = hotărâre prin care o instanță constată incompetența ei și trimite cauza la o instanță competentă. [Pron.
-riu. / cf. fr.
déclinatoire].
declinatoriu (Marele dicționar de neologisme, 2000)DECLINATÓRIU, -IE adj., s. n. (jur.) (hotărâre) prin care se declină competența. ♦ ~ de competență = hotărâre prin care o instanță constată incompetența ei și înaintează cauza la o instanță competentă. (< fr.
déclinatoire)
declinatoriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)declinatóriu [
riu pron. ryu]
(de-cli-) adj. m.,
f. declinatórie (-ri-e); pl. m. și
f. declinatóriideclinatoriu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DECLINATÓRIU, -ÓRIE, declinatorii, adj. Care respinge competența unei instanțe sau contestă o jurisdicție. ♦ (Substantivat,
n.; în sintagma)
Declinatoriu de competență = hotărâre prin care o instanță constată necompetența ei și trimite cauza la o instanță competentă. — Din
fr. déclinatoire.declinatoriŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*declinatóriŭ, -ie adj. (d.
a declina).
Jur. Act declinatoriŭ, act pin care un avocat refuză să compară în aintea uneĭ jurisdicțiunĭ pe a căreĭ competență o declină. (Și ca s.n.
un declinatoriŭ).
Astr. Care servește la măsurat declinațiunea;
busolă declinatorie.