decent - explicat in DEX

decent (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DECÉNT, -Ă, decenți, -te, adj. Cuviincios, pudic. – Din fr. décent, lat. decens, -ntis.

decent (Dicționar de neologisme, 1986)
DECÉNT, -Ă adj. Cuviincios. [Cf. fr. décent, lat. decens].

decent (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
decént (tă), adj. – Cuviincios, pudic. Fr. décent. – Der. (din fr.) indecent, adj.; decență, s. f.; indecență, s. f.

decent (Marele dicționar de neologisme, 2000)
DECÉNT, -Ă adj. 1. cuviincios; reverențios, plin de decență. 2. pudic, rușinos. (< fr. décent, lat. decens)

decent (Dicționaru limbii românești, 1939)
*decént, -ă adj. (lat. décens, -éntis, d. decet, se cuvine. V. decor). Conform decențeĭ, cuviincĭos: purtare, vorbă decentă. Adv. În mod decent.

decent (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
decént adj. m., pl. decénți; f. decéntă, pl. decénte

decent (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
decent a. cuviincios.

decent (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DECÉNT, -Ă, decenți, -te, adj. Cuviincios, pudic. — Din fr. décent, lat. decens, -ntis.