deșteptăciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DEȘTEPTĂCIÚNE s. f. Însușirea de a fi deștept (
2); inteligență. ♦ (Adesea
ir.) Faptă sau vorbă de om deștept (
2). –
Deștept +
suf. -ăciune.deșteptăciune (Dicționar de argou al limbii române, 2007)deșteptăciune, deșteptăciuni s. f. (iron.) prostie; faptă sau afirmație care dovedește prostie.
deșteptăciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)deșteptăciúne s. f.,
g.-d. art. deșteptăciúniideșteptăciune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)deșteptăciune f. calitatea omului deștept: pricepere, inteligență.
deșteptăciune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DEȘTEPTĂCIÚNE s. f. Însușirea de a fi deștept (
2); inteligență. ♦ (Adesea
ir.) Faptă sau vorbă de om deștept (
2). —
Deștept + suf. -ăciune.deșteptăcĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)deșteptăcĭúne f. Inteligență.