dar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DAR1 conj.,
adv. A. Conj. I. (Leagă propoziții sau părți de propoziție adversative)
1. (Arată o opoziție) Cu toate acestea, totuși. ◊
Expr. D-apoi (bine) sau
dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. ♦ Ci.
Nu că zic, dar așa este. 2. (Arată o piedică) Însă.
Ascult, dar nu înțeleg. ◊
Expr. Dar aș! = însă, nici vorbă, nici gând!
3. (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, darămite.
Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om. ◊
Expr. D-apoi = darămite. ♦ (După o propoziție optativă urmată de o construcție negativă) Nicidecum, nici gând, ◊
Expr. Nici..., dar nici... = nici..., cu atât mai puțin... ♦ Altfel, altminteri.
Sunt om bun, dar ți-aș arăta eu! II. (În propoziții conclusive) Prin urmare, așadar, deci.
Revin dar la primele idei. ♦ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci.
Dar deschide odată! III. (Introduce o propoziție interogativă) Oare?
Dar ce vreți voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repetă, întărește înțelesul acestuia)
Mă voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprimă surprinderea, uimirea, mirarea)
Dar frumos mai cânți! B. Adv. (
Înv. și
reg.) Da, așa, astfel. ◊
Expr. (
Pop.)
Păi dar = cum altfel? ♦ Firește, desigur; negreșit. [
Var.:
da, dáră conj.] –
Et. nec.dar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DAR2, daruri, s. n. I. 1. Obiect primit de la cineva sau oferit fără plată cuiva, în semn de prietenie sau ca ajutor etc.; cadou. ◊
Loc. adj. De dar = primit gratis, dăruit. ◊
Loc. adv. În dar = fără plată, gratis; degeaba. ♦ Plocon. ♦ Donație.
2. (
Bis.) Prinos, ofrandă. ◊
Sfintele daruri = pâinea și vinul sfințite pentru cuminecătură.
II. 1. Însușire (cu care se naște cineva); aptitudine, vocație, talent. ◊
Expr. A avea darul să... (sau
de a...) = a avea puterea, posibilitatea să..., a fi în stare să..., a fi de natură să...
A avea darul vorbirii = a vorbi frumos, a fi un bun orator. (
Ir.)
A avea (sau
a lua)
darul beției = a fi (sau a deveni) bețiv.
2. Avantaj, binefacere.
3. (În concepția creștină) Ajutor pe care îl acordă Dumnezeu omului; milă, har divin. ◊
Darul preoției = dreptul de a exercita funcțiile preoțești. – Din
sl. darú.dar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dar conj. –
1. Însă (funcție adversativă). –
2. (
Adv.) Atunci (funcție consecutivă). –
Var. dară (
vulg.),
da. Probabil rezultat al compunerii cu
prep. de și
(i)ar(ă), v. iar. Opiniile asupra originii acestui cuvînt sînt foarte împărțite. După Pușcariu,
ZRPh., XXXII, 112 și REW 2513, din
lat. de ea re. Crețu 315, Tiktin și Iordan,
Dift., 49, pleacă de la *
deară ‹
lat. de vero; Scriban îl pune în legătură cu
sb. da „însă”. Este evidentă confuzia cu
da afirmativ, atît în
var. vulg. da, „dar” cît și în
var. vulg. dar „da”, folosită uneori de scriitorii moldoveni.
Doar(ă), adv. și
conj. (păi, atunci, funcție interogativă sau consecutivă;
înv., pentru ca, funcție consecutivă; poate, posibil, funcție dubitativă; numai, doar, funcție restrictivă), pare în principal același cuvînt (după Tiktin,
doară reprezintă
lat. *
de volat, în loc de *
de velit, compunere care nu pare normală, și pe care totuși o admite Scriban; Candrea-Dens.,
ad 501 și Candrea pleacă de la
de hora). Este posibilă o confuzie cu
oare, cu funcție interogativă. Se observă astăzi o tendință de a reduce pe
doar la
dor.dar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dar (dáruri), s. n. –
1. Cadou, donație. –
2. Calitate înnăscută, fire. –
3. Calitate dobîndită, caracter, condiție. –
Megl. dar. Sl. darŭ „donare” (Cihac, II, 90; Conev 58; Candrea),
cf. bg.,
sb.,
rus. dar. –
Der. darnic, adj. (generos, mărinimos);
nedarnic, adj. (zgîrcit, avar, meschin);
dărnicie, s. f. (generozitate, mărinimie);
dărui, vb. (a dona, a dărui), din
sl. darovati, darujǫ (Cihac, II, 90; Iordan,
Dift., 137),
cf. bg. darjavam, sb. darovati; dăruială, s. f. (dar, cadou, ofrandă);
dăruitor, s. m. (persoană care dăruiește). Locuțiunea
adv. în dar a ajuns să însemne și „în zadar” (ca
sp. de balde față de
en balde),
cf. „în zadar”.
dar (Dicționar de argou al limbii române, 2007)dar, daruri s. n. 1. (
intl.) lucru furat.
2. plic cu bani oferit de un pacient unui medic.
dar (Dicționaru limbii românești, 1939)1) dar1 n., pl.
urĭ (vsl.
darŭ, dar, d.
datĭ, a da. V.
danie, dăruĭesc, zadar). Ceĭa ce se dăruĭește, cadoŭ, prezent:
am primit în dar un cal, aduc darurĭ, darurĭ de nuntă, de Anu Noŭ. Dar divin, grație, har:
Maĭca Domnuluĭ cea plină de darurĭ, daru de a fi preut, a lua unuĭ preut daru (a-l despreuțĭ). Calitate, talent:
acest copil are multe darurĭ. (
Iron.) Vițiŭ, defect:
daru bețiiĭ, daru tămăduiriĭ (hoția).
Sfintele darurĭ, potiru ș.a. în biserica ortodoxă.
A fi în starea daruluĭ (Trans.), a fi gravidă.
În dar, gratis.
Ar în dar (din
har în har), de pomană, fără folos:
s’au dus și aceștĭ banĭ „ar în dar” (Galați).
Prov. Calu de dar nu se caută pe dințĭ, la lucru dăruit nu se caută defectele.
dar (Dicționaru limbii românești, 1939)2) dar saŭ
dáră și (fam.)
da conj. adversativă (sîrb.
dar „dar”, dial. „cel puțin”,
da, dar. Cp. cu
da 2 și
ĭar). 1) Însă:
Pot da nu vreaŭ. Vreaŭ, da nu pot. Mulțĭ, da proștĭ. Da tu cine eștĭ? D’apoi (îld.
da apoi)
cum crezĭ? Da lasă-mă’n pace! Da ducăse draculuĭ! 2) Decĭ, așa dar (pus la urmă):
Vom pleca dar! Rămîĭ dar aicĭ? Rămîĭ aicĭ dar? (pe cînd
dar rămîĭ aicĭ ar însemna „
însă rămîĭ aicĭ”). 3) Apoĭ dar, poĭ dar (Munt.) se’nțelege, de sigur:
Aĭ fost? Poĭ dar! Dă-mĭ o sută de francĭ! Poĭ dar (mold.
poĭ cum nu saŭ d’apoĭ cum nu! ironic). Barb.
nu numaĭ, dar și (după fr.
non seulement, mais aussi), corect rom.:
nu numaĭ ci și (ca și germ.
nicht nur, sondern auch).
dar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dar1 conjcț.dar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dar2 s. n.,
pl. dáruridar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dar n. 1. ceea ce se dă:
cal de dar; 2. dispozițiune naturală, calitate superioară:
dar dela D-zeu; 3. pornire rea, învăț:
darul beției; 4. dar divin, har:
darul preoției; 5. pl. pâinea și vinul destinate liturghiei:
când preotul iese cu darurile. [Slav. DARŬ].