ciutură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIÚTURĂ, ciuturi, s. f. Găleată sau vas făcut din doage sau dintr-un trunchi scobit, care servește la scos apa din fântână. ◊
Expr. (Plouă de) toarnă cu ciutura = plouă foarte tare; plouă cu găleata. ♦ Cantitate (de apă) care încape în obiectul descris mai sus. –
Lat. *
cytola.ciutură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciutúră (ciúturi), s. f. –
1. Recipient, bidon, ploscă. –
2. Urcior. –
3. Găleată. –
4. Paletă, la morile de apă. –
5. Roată cu teici. –
6. Muștiuc de pipă. –
7. (
Arg.) Gură, cioc. –
Mr. ciutră, megl. ciutură. Lat. pop. *
cytola, din
gr. ϰάτυλος „scoică” (Pușcariu 382; REW 2290; Pușcariu,
Lat. ti, 61; DAR; Sandfeld 31),
cf. it. ciotola. Mai puțin probabilă este
der. din
gr. ϰύτος (Philippide,
Bausteine, 52; Pascu, II, 193), sau din
lat. *
chytra (Candrea;
cf. observațiile lui Densusianu,
GS, VI, 363). A trecut din
rom. în
ngr. τσιότρα,
alb. čuturë, čotrë (față de
alb. tšutul, din
it.),
bg. čot(u)ra (Capidan,
Raporturile, 194;
cf. Conev 80, care interpretează invers și Mladenov, 690, care explică
bg. prin
it.),
sb. čutura (
cf. Miklosich,
EW, 419; Berneker 164),
mag. csutora, rut. čutora, tc. çot(u)ra (Roesler 609 și Lokotsch 442 crede, dimpotrivă, că
rom. provine din
tc.). Cuvîntul
tc. este considerat uneori ca
der. din
it., ceea ce nu este posibil, dacă se are în vedere consoana
r, care se explică numai prin
rom.ciutură (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ciútură, -i, s.f. –
1. Vas din doage sau dintr-un trunchi scobit care servește la scos apa din fântână (Moraru 1990); găleată.
2. Țeava de la pipă (Lenghel 1979). – Lat. pop. *cytola, cf. it. ciotola.
ciutură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciútură s. f.,
g.-d. art. ciúturii; pl. ciúturiciùtură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciùtură f.
1. Mold. găleată de scos apă:
lumea e ca un puț cu două ciuturi AL.
2. roată cu fusul vertical (la morile de munte);
3. Tr. țeavă de lulea:
slujești pe o țundră sură și pe o pipă cu ciutură POP.;
4. (Banat) tivgă de păstrat apă la câmp. [Derivat din
ciut (=
ciot) ca
butură (din
but): ciutura e primitiv un trunchiu scobit].
ciutură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIÚTURĂ, ciuturi, s. f. Găleată sau vas făcut din doage sau dintr-un trunchi scobit, care servește la scos apa din fântână. ◊
Expr. (Plouă de) toarnă cu ciutura = plouă foarte tare; plouă cu găleata. ♦ Cantitate (de apă) care încape în obiectul descris mai sus. —
Lat. *cytola.cĭutură (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭútură f., pl.
ĭ (lat.
situta îld.
sĭtŭla, din care s´a făcut
șitură, apoĭ
citură [Munt. vest],
cĭutură, ca
căcĭulă ș. a. din
cășulă. Din
situla vine și it.
secchia și fr.
seille, cĭutură, ca rom.
unghie, mascur din
ungula, masculus, ĭar var. it.
ciótola, scafă, orĭ
cĭufolare din
sibilare, a șuĭera, corespunde cu rom.
lingură din
lingula orĭ
păcură din
picula. Cp. și cu
cĭocîrtesc din rus.
sokratiti. D. rom. vine bg.
čútura, sîrb.
čùtura, rut.
čútora; turc.
čotura și
čotra, de unde alb.
čotră și ngr.
tsĭótra; ung.
csutora). Găleată de scos apă din puț (în Munt. vest și
citură). La morile de apă saŭ la morile idraulice [!], fie-care despărțitură cu care roata ĭa apa (Mold.). Moară mică cu roata în apă (Hațeg). V.
făcăŭ.