ciumăfaie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIUMĂFÁIE, ciumăfaie, s. f. Plantă erbacee medicinală foarte toxică, cu flori albe și cu semințe negre închise într-o capsulă cu țepi moi; laur
(Datura stramonium). [
Var.:
ciumăfái s. n.] –
Cf. magh. csudafa.ciumăfaie (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)CIUMĂFÁIE s. f. Plantă anuală medicinală, foarte toxică, din familia solanaceelor, cu frunze ovate, inegal dințate, cu flori albe și fructe spinoase; laur (
3) (
Datura stramonium).
ciumăfaie (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ciumăfáie, s.f. – Tăciune de porumb; în satele de pe valea Marei se folosește ciumăfaie; în nord și pe Vișeu, ciumă; pe Iza, ciumăhaie; în paralel circulă și taciune sau tăciune (ALR 1973: 811). – Din ciumă + -faie.
ciumăfaie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciumăfáie s. f.,
art. ciumăfáia, g.-d. art. ciumăfắii; pl. ciumăfắiciumăfaie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIUMĂFÁIE, ciumăfăi, s. f. Plantă erbacee medicinală foarte toxică, cu flori albe și cu semințe negre închise într-o capsulă cu țepi moi; laur
(Datura stramonium). [
Var.:
ciumăfái s. n.] —
Cf. magh. csudafa.cĭumăfaĭe (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭumăfáĭe f., pl.
ăĭ (ung.
csuda-fa, și
csoda-fa, nume de plante).
Trans. Mold. Datură. – Și
cĭomofaĭ (Mold.) și (pin [!] etim. pop.)
cĭuma feteĭ.