ciufut (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIUFÚT, -Ă, ciufuți, -te, adj.,
s. m. și
f. (
Înv.)
1. (Om) zgârcit, avar.
2. (Om) cu toane, prost dispus. – Din
tc. çıfıt.ciufut (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciufút (ciufútă), –
adj. 1. Evreu. –
2. Cămătar. –
3. Zgîrcit, avar, meschin. –
Mr. ciafut. Tc. çufut „evreu” din
arab. gehud (Cihac, II, 565; Șeineanu, II, 138; Meyer 446; Lokotsch 424; Ronzevalle 76; Tagliavini,
Arch. Rom., XVI, 364);
cf. ngr. τσιφούτης,
alb. tšifut, bg. čifuts, sb. čivut, it. ceffaute și
cifutti (Battisti, II, 841 și 934). S-a folosit de asemenea în trecut în
sp. cf. cifuti „evreu” la Cervantes,
Comedias y entremeses, ed. Schevill și Bonilla, V, 95. Se folosește numai în
Munt., dar mai mult decît afirmă DAR. –
Der. ciufuțenie, s. f. (rar, zgîrcenie, avariție);
ciufuți, vb. (a fi zgîrcit).
ciufut (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciufút adj. m.,
s. m.,
pl. ciufúți; adj. f.,
s. f. ciufútă, pl. ciufúteciufut (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciufut a. și m. sgârcit:
un ciufut bătrân CAR. [Turc. ČUFUT].
ciufut (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIUFÚT, -Ă, ciufuți, -te, adj.,
s. m. și
f. (
Înv.)
1. (Om) zgârcit, avar.
2. (Om) cu toane, prost dispus. — Din
tc. çıfıt.cĭufut (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭufút, V.
cifut.