ciudă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIÚDĂ, s. f. Sentiment de părere de rău, de invidie amestecată cu supărare sau de invidie amestecată cu dușmănie. ◊
Loc. adv. și
prep. În ciuda cuiva = cu intenția de a supăra pe cineva, în necazul, în pofida cuiva; înfruntând împotrivirea cuiva sau a ceva. ◊
Loc. conj. În ciuda faptului că... = cu toate că..., deși. ◊
Expr. A face (cuiva)
în ciudă = a necăji intenționat (pe cineva). – Din
sl. čudo „minune”.
ciudă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciúdă (ciúde), s. f. –
1. (Înv.) Minunăție. –
2. (Înv.) Uimire, stupoare. –
3. Ciudățenie, lucru ciudat. –
4. Supărare, necaz. –
5. Furie, mînie. –
Mr. ciudie, megl. ciudă „minunăție”.
Sl. čudo „miracol” (Miklosich,
Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 58);
cf. bg.,
sb.,
cr.,
rut.,
rus. čudo, mag. csudo, csoda, alb. tšudi. Din
mag. pare a proveni dubletul
ciondă „monstru, sperietoare”. Pentru semantism,
cf. Șeineanu,
Semasiol., 222.
Der. ciudat, adj. (
înv., minunat; ciudat, neobișnuit, singular),
cf. bg. čudat (Pascu,
R. crit., V, 15);
ciudățenie (
var. ciudăție),
s. f. (ciudățenie);
ciudos, adj. (minunat; ciudat);
ciudesă, s. f. (
înv., minunăție), din
sl. čudesa; ciudotvoreț, adj. (făcător de minuni), din
sl. čudotvorĭcĭ; ciudotvorenie, s. f. (
înv., minune), din
sl. čudotvorjenije; ciudățime, s. f. (
înv., minune; ciudățenie; uimire);
ciudi, vb. (a uimi; a neliniști, a intriga; a supăra, a stîrni mînie),
cf. sl. čuditi sę „a se minuna”;
înciuda, vb. (a supăra, a necăji).
ciudă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ciúdă, s.f. –
1. Părere de rău.
2. Invidie.
3. Supărare. – Din sl. čudo „miracol„, cf. ucr. čudo, magh. csuda.
ciudă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciúdă s. f.,
g.-d. art. ciúdei; pl. ciúdeciudă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciudă f.
1. mirare (învechit):
toți rămaseră încremeniți de ciudă OD.;
2. părere de rău amestecată cu mânie:
mi-e ciudă cum de vremea să mai treacă se ’ndură EM.;
3. supărare mare, necaz:
se duce la crâșmă să-și înnece ciuda CR. [Vechiu rom.
ciudă, minune, miracol («ispovedi-vor ceriurile
ciudele tale, Doamne», Coresi) = slav. ČUDO, minune, mirare:
ciuda e o mirare provocată de o contrarietate].
ciudă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIÚDĂ, ciude, s. f. Sentiment de părere de rău, de invidie amestecată cu supărare sau de invidie amestecată cu dușmănie. ◊
Loc. adv. și
prep. În ciuda cuiva = cu intenția de a supăra pe cineva, în necazul, în pofida cuiva; înfruntând împotrivirea cuiva sau a ceva. ◊
Loc. conj. În ciuda faptului că... = cu toate că..., deși. ◊
Expr. A face (cuiva)
în ciudă = a necăji intenționat (pe cineva). — Din
sl. čudo „minune”.
cĭudă (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭúdă f., pl.
zĭ, vechĭ
de (vsl. bg. rus.
cĭudo, minune,
čudŭ, gigant, ung.
csuda, csoda, alb;
čudă, čudl, minune).
Vechĭ. Minune. Mirare.
Azĭ. Necaz, supărare, iritare, furie:
cocoșu s´a zbîrlit de cĭudă. Mĭ-e cĭudă, mĭ-e necaz, îs iritat.
Fac cuĭva în cĭudă saŭ
fac în cĭuda cuĭva, lucrez așa ca să-ĭ fie cĭudă.
În cĭuda cuĭva, spre necazu luĭ.
În cĭuda tuturor lucrurilor (tradus după fr.
malgré tout, en dépit de tout), cu toate lucrurile (care se opun). – Pl. vechĭ și
cĭudese (vsl.
cĭudesa), minunĭ.