ciubuc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIUBÚC, (
1, 2)
ciubuce, (
3)
ciubucuri, s. n. 1. Pipă (orientală) cu țeava lungă. ♦ Țeavă de lulea.
2. Ornament în relief care marchează marginile unui perete, ale tavanului, ferestrei etc.
3. Fig. (
Fam.) Avantaj sau câștig ilicit. – Din
tc. çubuk.ciubuc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciubúc (ciubuce), s. n. –
1. Nuia, vargă, joardă. –
2. Băț, stinghie. –
3. Ornament în relief, mulură. –
4. Cornișă. –
5. Rindea de fălțuit. –
6. Dungă, linie la țesături. –
7. Țeavă de lulea. –
8. Pipă, lulea. –
9. (
Arg.) Pleașcă, chilipir. –
Mr. ciubucă, ciubuche, megl. ciăbuc. Tc. çubuk, çibuk (Roesler 69; Meyer 446; Șeineanu, II, 136; Ronzevalle 75);
cf. ngr. τζιμβούϰι, τζουμβούϰι,
alb. tšibuk, tšubuk, bg. čibuk, sb. čibuk, pol. cybuch, rus.,
rut. čubuk, sp. chibuqui. –
Der. ciubeică, s. f. (pipă uzată);
ciubucar, s. m. (fabricant de pipe; rindea de fălțuit);
ciubucciu, s. m. (
înv., fabricant de pipe; slujitor care avea sarcina să curețe și să aprindă pipa domnitorului);
ciubuccerie, s. f. (îndeletnicirea acestui slujitor). După Miklosich,
Wander., 14,
rut. provine din
rom. Pentru
der. de la
ciubeică, Pascu,
Suf., 238 și Iordan,
Dift., 102; totuși această
der. este greu de acceptat, dacă nu se ține seama de o confuzie cu
ciovei.ciubuc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciubúc1 (pipă, ornament)
s. n.,
pl. ciubúceciubuc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciubúc2 (bacșiș)
s. n.,
pl. ciubúcuriciubuc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciubuc n.
1. lulea orientală cu țeava lungă și cu imamea de fildeș:
boierul trage ciubuc în vremea asta AL.;
2. vargă ce zidarii trag pe pereți ori tavanuri:
pereții erau împodobiți, iar ciubucele erau poleite ISP.;
3. dungă pe pânzeturi și covoare de lână;
4. cofetură în formă de bastonaș, făcută din zahăr cu boia roșie. [Turc. ČUBUK].
ciubuc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIUBÚC, (
1, 2)
ciubuce, (
3)
ciubucuri, s. n. 1. Pipă (orientală) cu țeava lungă. ♦ Țeavă de lulea.
2. Ornament în relief care marchează marginile unui perete, ale tavanului, ferestrei etc.
3. Fig. (
Fam.) Avantaj sau câștig ilicit. — Din
tc. çubuk.cĭubuc (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭubúc n., pl.
e (turc.
čubuk, čebuk și
čibuk; ngr.
tsibúki, bg. sîrb.
čibuk, rus.
čubúk). Lulea orientală lungă. Băț (baston, bucată) de ceară roșie, de acadea, de cĭocolată. Dungă, brîŭ proeminent făcut pe zidurĭ ca ornament. Adv.
Fam. Înamorat cĭubuc (maĭ des
lulea), foarte înamorat. – Maĭ rar
cibuc, vechĭ și
cebuc.