cătun (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂTÚN, cătune, s. n. 1. Grup de așezări țărănești care nu constituie o unitate administrativă, cu un număr de locuitori mai mic decât al unui sat.
2. (
Reg.) Pădurice, hățiș, desiș. [
Pl. și:
cătunuri] –
Cf. alb.,
scr. katun.cătun (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cătún (cătune), s. n. – Grup de așezări țărănești, sat. –
Mr. cătună, megl. cătun. Unul din cuvintele cele mai discutate din vocabularul
rom. Este cuvînt comun tuturor limbilor balcanice:
katunt (
var. katund(i), kotun) „sat; casă de țară”;
ngr. ϰατοῦνα „cort; tabără de corturi”;
sl. katunĭ „tabără”;
sb. katun „cătun de ciobani; stînă”;
bg. katun „colibă”;
katunar „cătun”;
katunište „tabără de țigani nomazi”;
țig. katuna „cort”. Totuși, termenul nu se explică prin nici una din aceste limbi; astfel încît este nevoie să i se caute originea în alte fonduri lingvistice. Opiniile sînt foarte variate, și însăși varietatea lor indică inconsistența criteriilor posibile și lipsa de documentare cu care trebuie luptat. Miklosich a epuizat el singur posibilitățile cercetării, afirmînd că este vorba de un cuvînt de origine albaneză (
Fremdw., 97), română (
Wander., 8), turcă (
Türk. El., I, 329), italiană (
Alb. Forsch., II, 10) sau autohtonă (
Slaw. El., 10). În general se consideră că este cuvînt autentic
alb., adică al
v. ilire (Meyer 183; Vasmer,
Studien zur alb. Wortforschung, 28; Jokl,
IF, XXXIII, 420; Philippide, II, 703; Skok,
ZRPh., L, 519; DAR;
cf. observațiile împotriva acestor opinii ale lui Rosetti, II, 113), și bazată pe o rădăcină
indoeurop. *
ka-ton. Treimer,
Slavia, III, 450, presupunea o
der. din avară; iar Densusianu,
GS, VII, 90 propunea un iranian *
katun „locuință subterană”. Mai prudent Berneker 494 se limitează să o califice drept „Balkanwort”. În sfîrșit, Rohlfs,
EWUG 949 se gîndește la
tc. osmanli
katan „țarc”, ipoteză în care coincide cu Șeineanu, II, 96. Numai Jirecek,
Geschichte der Serben, I, 156 (bazîndu-se fără îndoială pe una din multele opinii ale lui Miklosich) a propus etimonul
it. cantone, pe care cercetătorii nu par a-l accepta, și care totuși se poate să fi intrat de foarte timpuriu în
gr. (pentru pierderea lui
n, cf. it. confetto ›
ngr. ϰουψίτον), și de acolo în celelalte limbi balcanice.
cătun (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CĂTÚN, cătune, s. n. 1. Grup de așezări țărănești care nu constituie o unitate administrativă, având un număr de locuitori mai mic decât al unui sat.
2. (
Reg.) Pădurice, hățiș, desiș. –
Comp. alb. katun.cătun (Dicționaru limbii românești, 1939)cătún n., pl.
e (vsl.
katunŭ, lagăr, d. kirghizu
kotan, țarc de oĭ; Calmuc
chotton, chottun, comunitate de 10-12 corturĭ saŭ colibe de nomazĭ; tăt. Siberia
kotun, mongol.
khoton, khotun, a. î.; bg.
katún, Țigan nomad; sîrb.
kátun, strungă, alb.
katunt, regiune, sat; mgr.
katúna, bagaj, cort, lagăr, de unde și it.
cantone, canton). Sat maĭ mic care depinde de primăria altuĭ sat maĭ mare.
Olt. Colibă la baltă (BSG. 1922, 122).
Serbia. Colibă, bordeĭ. – Și
cotun și
cotună, f., pl.
e (Mold.). V.
covergă.cătun (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cătún s. n.,
pl. cătúnecătun (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cătun n. subdiviziunea unei comune, sat mic. [Albanez KATUN, sat; sensul primitiv pare a fi fost «locuință ciobănească, stână», ca și al sinonimului său
sat].
cătun (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CĂTÚN, cătune, s. n. 1. Grup de așezări țărănești care nu constituie o unitate administrativă, cu un număr de locuitori mai mic decât al unui sat.
2. (
Reg.) Pădurice, hățiș, desiș. [
Pl. și:
cătunuri] —
Cf. alb.,
sb. katun.