cătrănit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂTRĂNÍT1 S. n. (Rar) Cătrănire. –
V. cătrăni.cătrănit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂTRĂNÍT2, -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă; tuciuriu, negru.
2. Fig. Amărât, supărat, necăjit.
3. Fig. Otrăvit, înveninat. –
V. cătrăni.cătrănit (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CĂTRĂNÍT1 s. n. (Rar) Cătrănire. –
V. cătrăni.cătrănit (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CĂTRĂNÍT2, -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă; tuciuriu, negru.
2. Fig. Amărât, supărat, necăjit.
3. Fig. Otrăvit, veninos. –
V. cătrăni.cătrănit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cătrănít (rar)
(că-tră-) s. n.cătrănit (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CĂTRĂNÍT1 s. n. (Rar) Cătrănire. —
V. cătrăni.cătrănit (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CĂTRĂNIT2, -Ă, cătrăniți, -te, adj. 1. De culoare închisă; tuciuriu, negru.
2. Fig. Amărât, supărat, necăjit.
3. Fig. Otrăvit, înveninat. —
V. cătrăni.