cărător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂRĂTÓR, cărători, s. m. Persoană care cară ceva;
spec. hamal. –
Căra +
suf. -ător.cărător (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)cărătór, cărătóare, s.n. (reg.) butoi în care se pun prunele la frământat; zăcătoare.
cărător (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CĂRĂTÓR, cărători, s. m. Hamal. ♦ Persoană care cară recolta. – Din
căra +
suf. -(ă)tor.cărător (Dicționaru limbii românești, 1939)cărătór m. Care cară, cărăuș.
cărător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cărătór1 (persoană) (
pop.)
s. m.,
pl. cărătóricărător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cărătór2 (butoi) (
pop.)
s. n.,
pl. cărătoárecărător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cărător m. cel ce cară.
cărător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CĂRĂTÓR, cărători, s. m. Persoană care cară ceva;
spec. hamal. —
Căra +
suf. -
ător.