cărunt - explicat in DEX

cărunt (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CĂRÚNT, -Ă, cărunți, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus.

cărunt (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
cărunt (cărúntă), adj. – Cu părul alb. – Mr. cănut. Lat. canūtus (Cipariu, Gram., 91; Pușcariu 301; Candrea-Dens., 274; REW 1622; DAR); cf. it. canuto, fr. chenu, prov., cat. canut, sp. canudo. Este cuvînt general cunoscut (ALR, 65). Der. cărunțiu, adj. (cărunt); căruntețe, s. f. (cărunțeală; bătrînețe; albeață); cărunțeală, căruntate, s. f. (rar, faptul de a fi cărunt); încărunți, vb. (a albi; a îmbătrîni). Din rom., ngr. ϰανούτον (Meyer, Neugr. St., II, 75).

cărunt (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CĂRÚNT, -Ă, cărunți, -te adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească, albit. ♦ (Despre oameni) Care are (fire de) păr alb. – Lat. canutus.

cărunt (Dicționaru limbii românești, 1939)
cărúnt, -ă adj. (lat. canútus, ca mărunt d. minutus; it. canuto, fr. chenu). Cam albit, pe jumătate alb de bătrîneță [!]: om, păr cărunt. Fig. Acoperit de zăpadă: munțĭ cărunțĭ.

cărunt (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. cărúntă, pl. cărúnte

cărunt (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cărunt a. 1. de o coloare între alb și negru; 2. cu toțul alb de bătrânețe: cap cărunt; 3. acoperit de zăpadă: visul apelor adânce și a stâncilor cărunte EM. [Lat. *CANUTUS, din CANUS, cărunt].

cărunt (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CĂRÚNT, -Ă, cărunți, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. — Lat. canutus.