căpătuĭală - explicat in DEX

căpătuială (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. Faptul de a (se) căpătui; p. ext. îmbogățire, parvenire; căpătuire; (concr.) rost, stare, avere. [Pr.: -tu-ia-] – Căpătui + suf. -eală.

căpătuială (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. (Azi peior.) Faptul de a (se) căpătui; îmbogățire, parvenire; (concr.) rost, stare, avere.

căpătuială (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
căpătuiálă s. f., g.-d. art. căpătuiélii; pl. căpătuiéli

căpătuială (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. Faptul de a (se) căpătui; p. ext. îmbogățire, parvenire; căpătuire; (concr.) rost, stare, avere. [Pr.: -tu-ia-] — Căpătui + suf. -eală.

căpătuĭală (Dicționaru limbii românești, 1939)
căpătuĭálă f., pl. ĭelĭ. Acțiunea de a se căpătui. Procopseală. Guvern de căpătuĭală, guvern care caută să-șĭ îmbogățească partizaniĭ orĭ-cum.