căpătui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV.
Tranz. și
refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (
Fam.) A (se) căsători. –
Capăt +
suf. -ui.căpătui (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV.
Tranz. și
refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (
Fam.) A (se) căsători. – Din
capăt.căpătui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)căpătuí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. căpătuiésc, imperf. 3
sg. căpătuiá; conj. prez. 3
să căpătuiáscăcăpătui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV.
Tranz. și
refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (
Fam.) A (se) căsători. —
Capăt +
suf. -ui.căpătuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)căpătuì v.
1. a pune în funcțiune, a da mijloace de traiu;
2. a da la casa sa, a căsători:
a căpătuit doi feciori și două fete; 3. a îngriji cu cele trebuincioase
4. a face stare, a se înavuți:
s’a căpătuit. [Derivat din
capăt].