căpcăun - explicat in DEX

căpcăun (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CĂPCĂÚN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Epitet dat unui om rău, crud, sălbatic. – Cap¹ + câine (după ngr. kinokefalos).

căpcăun (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
căpcăún (căpcăúni), s. m. – 1. Monstru pe care fantezia populară și-l imaginează cu cap de cîine, uneori cu patru ochi, cu ochii în ceafă, sau cu patru picioare, dar a cărui caracteristică principală este antropofagia. – 2. Poreclă pentru turci și tătari, păgîn. – 3. Canibal, om crud. – Var. cătcăun, capcîn(e), hapcîn. – Mr. capdicine. Traducere din ngr. ϰυνοϰέφαλος „cap de cîine”, cuvînt intrat în limbă prin literatura populară (Cartojan, Alexandria în literatura română, Bucarest, 1910, p. 95; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 357). Este vorba de legenda medievală care situa oamenii cu cap de cîine în regiunile de nord ale Rusiei (cf. de ex. Historia de Adam de Brema (1066) sau mapamondul lui Juan de la Cosa). Finalul -un indică un tratament expresiv, cf. gărgăun. După Cihac, II, 39; din pol. kapkan, kapkon „zdrențuros”, după Scriban, din lat. med. capcanus, v. tc. kapgan „căpetenie a avarilor”; după Pascu, Suf., 53, de la cap, cîine și un.

căpcăun (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CĂPCĂÚN, căpcăuni, s. m. Ființă din mitologia populară închipuită ca un mâncător de oameni. ♦ Fig. Epitet dat unui om rău, crud, sălbatic. Din cap¹ + câine (după gr. kinokefalos).

căpcăun (Dicționaru limbii românești, 1939)
căpcăún m. (tradus după ngr. kynokéfalos, cu cap de cîne [!]. După Dic. 228, d. mlat. avaric capcanus, vturc. kapgan, bg. la Dun. kavkános, comandant la Avarĭ). Monstru antropofag (ca ceĭ întîlnițĭ de Alexandru Machedon, după cum spune povestea). Epitet Tătarilor (socotițĭ ca urmașĭ aĭ Avarilor) și altor barbarĭ. – Și cătcăun (vechĭ) și capcîn (nord). Adj. (capcîn și hapcîn). Hain, obraș. V. și ceapcîn și cinocefal.

căpcăun (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
căpcăún s. m., pl. căpcăúni

căpcăun (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
căpcăun m. V. capcân.

căpcăun (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CĂPCĂÚN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Om rău, crud, sălbatic. — Cap¹ + câine (după ngr. kinokéfalos).