cănată (Dicționaru limbii românești, 1939)
cănátă f., pl. ățĭ și ate (bg. kanata, id., turc. kanata, alb. kǎnátă, mrom. cănată, ngr. kannáta, it. dial. cannata, mlat. cannata, d. canna, care vine d. vgerm. kanna, ngerm. kanne, cană. V. cantă. Cp. Bern. 1, 479). Ban. Trans. Cofer de adus apă.