căminar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂMINÁR, căminari, s. m. Slujitor însărcinat, în evul mediu, în Moldova și apoi în Țara Românească, cu perceperea unor dări (la început numai pe vânzarea cerii). –
Camănă (
înv. „dare anuală asupra băuturilor alcoolice” <
sl.) +
suf. -ar.căminar (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CĂMINÁR, căminari, s. m. (
Înv. și
reg.) Boier care avea în grijă strângerea dării pentru băuturile spirtoase. – Din
camănă „dare anuală asupra băuturilor spirtoase” (<
v. sl. kamy, kamene) +
suf. -ar.căminar (Dicționaru limbii românești, 1939)căminár m. (d.
camină).
Vechĭ. Perceptoru camineĭ, strîngătoru zecĭuieliĭ domneștĭ. Boĭer care comanda garda domnuluĭ saŭ curteniĭ. – Și
cămănar (d.
camănă). V.
boĭer.căminar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)căminár s. m.,
pl. cămináricăminar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)căminar m. (
Marele) boierul însărcinat cu strângerea caminei.
căminar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CĂMINÁR, căminari, s. m. Slujitor însărcinat, în Evul Mediu, în Moldova și apoi în Țara Românească, cu perceperea unor dări (la început numai pe vânzarea cerii). —
Camănă (
înv. „dare anuală asupra băuturilor alcoolice” <
sl.) +
suf. -ar.