cămară (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂMÁRĂ, cămări, s. f. 1. Încăpere mică în care se păstrează alimente.
2. (
Înv.) Cameră, odaie. ◊
Cămară domnească = (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova):
a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vămi, ocne și impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei;
b) (rar) monetărie. – Probabil
lat. *camara în loc de
cam(m)ara „cameră” (<
gr.).
cămară (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cămáră (cămắri), s. f. –
1. Cameră, odaie. –
2. Încăpere mică în care se păstrează alimentele. –
3. Înv., bogăție personală a domnitorului, avere. –
4. Trăsură în formă de ladă, special constituită pentru a transporta valori. –
Mr.,
megl. cămară. Ngr. ϰάμαρα „boltă”, ϰαμάρα „cameră” (Cihac, II, 487; Meyer 169; Densusianu,
Rom., XXXIII, 276), care provine din
lat. camara. Der. directă din
lat. nu este posibilă.
Cf., din
gr.,
tc. kemer, alb. kamëre, sl. kamarĭ, bg. kamara. Der. cămăruță, s. f. (
dim. al lui
cameră; nișă);
cămăraș, s. m. (slujbaș care avea în grijă odăile domnului, la ordinele unui
mare cămăraș, administrator al palatului și boier al rangului doi. Marele cămăraș administra cheltuielile palatului, avea monopolul cumpărăturilor, îi supraveghea pe negustorii
raia și activitățile breslelor. Păzea modelul greutăților și măsurilor, din care transmitea copii legalizate cu sigiliul domnitorului, în schimbul impozitului numit
cotărit. Nu avea loc în sfat; primea ce rămînea din banii de cheltuieli pentru palat, daruri în fiecare an de la
cămărași, și jumătate din cota numită
răsură de la bresle și mănăstiri;
al doilea cămăraș se îngrijea în mod special de îmbrăcămintea domnitorului;
cămăraș de izvoade, secretar personal, se îngrijea de corespondență și de actele domnitorului;
cămăraș al ocnelor, administrator al minelor de sare;
cămărășel, s. m. (cămăraș; locuitor care era scutit de dări, în schimbul obligației de a servi cu propriile arme, în caz de război; se numea așa, deoarece comandantul lui era
marele cămăraș);
cămărășie, s. f. (funcția de
cămăraș; biroul acestuia);
cămărășiță, s. f. (nevastă de
cămăraș; chelăriță).
cămară (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CĂMÁRĂ, cămări, s. f. 1. Odăiță în care se păstrează alimente.
2. (
Înv. și
arh.) Odaie, cameră. ◊
Cămara domnească = vistieria domnească. –
Ngr. kamara.cămară (Dicționaru limbii românești, 1939)cămáră f., pl.
ắrĭ (ngr. și vgr.
kamára, boltă, de unde și vsl.
kamara și turc.
kemer. V.
cameră, comoară, ghemerlie).
Vechĭ. Boltă:
cereasca cămară (Con. 256). Cameră, odaĭe. Vistieria domnească. Administrațiunea acesteĭ vistieriĭ.
Azĭ. Cameră maĭ mică de păstrat alimentele uneĭ gospodăriĭ:
o cămară bogată. – În est
camară. V.
celar.cămară (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cămáră s. f.,
g.-d. art. cămắrii; pl. cămắricămară (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cămară f.
1. cameră:
în cămara ta să vin, să te privesc d’aproape EM.;
2. odinioară, vistierie domnească;
3. (în epoca fanariotă) casseta particulară a Domnului:
Constantin Mavrocordat a unit venitul cămarei cu al vistieriei, făcând o singură cassă; 4. încăpere boltită în care se păstrează d’ale mâncării sau băuturii;
5. partea casei țărănești unde se găsește vatra. [Gr. mod. KAMÁRA (= lat.
camera)].
cămară (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CĂMÁRĂ, cămări, s. f. 1. Încăpere mică în care se păstrează alimente.
2. (
Înv.) Cameră, odaie. ◊
Cămară domnească = (în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova):
a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vămi, ocne și impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei;
b) (rar) monetărie. — Probabil
lat. *camara în loc de
cam(m)ara „cameră”.