călător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj.,
s. m. și
f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie.
2. Adj. (Despre popoare) Nomad.
3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator.
4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. –
Cale +
suf. -ător.călător (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)călătór (călătoáre), adj. –
1. Care călătorește. –
2. (
S. m.) Vizitator. –
3. Mobil, nomad, migrator. Origine incertă. Este considerat în mod normal a fi
der. de la
cale „drum, stradă”; însă
der. prezintă dificultăți.
Suf. -
tor se aplică de obicei
der. verbali; și, pe de altă parte, nu poate da naștere la rîndul său la un
der. verbal, ca
a călători (verbi gracia,
supărător este conceput numai ca un
der. posterior de tipul *
a supărători). Pușcariu 262 și DAR a încercat să evite dificultatea, presupunînd că termenul
călător ar fi provenit din
cale, precum
alb. udhëtar „călător” de la
udhë „drum”. La fel de justificat s-ar putea invoca
lat. viator față de
via. Totuși, trebuie să semnalăm posibilitatea ca legătura între
cale și
călător să fi fost stabilită a posteriori de imaginația populară.
Călător ar putea fi un
der. normal de la
caballus sau, mai bine zis, de la o formă verbală
der. de la acest cuvînt. Ideea de „călătorie” era strîns legată de cea de „a călări”,
cf. germ. reisen și
reiten. Dacă presupunem că
lat. caballus a format aceeași
der. ca
equus, vb. *caballare sau *
caballitare (ca
equitare) putea avea drept
der. cuvîntul
călător „persoană care merge călare” și, mai tîrziu, „persoană care călătorește”.
Der. călătoreț, adj. (care călătorește mult);
călători, vb. (a fi călător, a fi pe drum;
refl., a se duce;
refl., a muri, a deceda);
călătorie, s. f. (acțiunea de
a călători);
călătorit, adj. (care a călătorit mult).
călător (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care călătorește, care e în călătorie.
2. (Despre popoare) Nomad.
3. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator.
4. Fig. Care trece repede; trecător. – Din
cale +
suf. -ător.călător (Dicționaru limbii românești, 1939)călătór, -oáre s. și adj. (d.
cale). Care e în călătorie, drumeț:
un călător, o ceată călătoare. Care face călătoriĭ marĭ:
Marco Polo a fost un călător celebru. Păsărĭ călătoare, acelea care ĭarna pleacă în țările calde.
călător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)călătór adj. m.,
s. m.,
pl. călătóri; adj. f.,
s. f. sg. și
pl. călătoárecălător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)călător m. și a.
1. care s’află în călătorie;
2. care face călătorii mari;
3. fig. vagabond:
a mea soartă călătoare AL. [Formațiune analogică din
cale (cf.
rătăcitor)].
călător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CĂLĂTÓR, -OÁRE, călători, -oare, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj.,
s. m. și
f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie.
2. Adj. (Despre popoare) Nomad.
3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator.
4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. —
Cale +
suf. -ător.