căiță - explicat in DEX

căiță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CĂÍȚĂ, căițe, s. f. (Reg.) 1. Bonetă, scufie, căciuliță. 2. (Pop.) Membrană care învelește capul unor copii nou-născuți, tichie. ◊ Expr. Născut cu căiță (pe cap) = se spune despre un om norocos. 3. (Reg.) Placentă (1). – Din scr. kaica.

căiță (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
căíță (căíțe), s. f. – 1. Scufie sau bonetă cu formă tipică, purtată de femeile din Banat și Trans. – 2. (Trans.) Pălărie bărbătească. – 3. Placentă. – 4. Breloc. Sb., cr. kaica „scufie tipică, împodobită cu monede de aur” (Cihac, III, 38), cf. bg. kaica (Conev 85).

căiță (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CĂÍȚĂ, căițe, s. f. (Reg.) Bonetă, scufie, căciulă. – Sb. kaica.

căiță (Dicționaru limbii românești, 1939)
căíță f., pl. e (sîrb. kaíca, salbă purtată la cap). Vest. Scufie de copil. Trans. Căcĭulă neagră a țăranilor de la Jiŭ. Fes acoperit c´o cîrpă albă purtat de țărancele bătrîne. Moț la păsărĭ. Placentă, scufia cu care se naște copilu. V. ceapsă, căcĭulă.

căiță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
căíță (pop.) s. f., g.-d. art. căíței; pl. căíțe

căiță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
căiță f. 1. scufie de copil, legată pe sub bărbie; 2. Tr. căciula Jienilor. [Șerb. KAITA, scufie împodobita cu monede].

căiță (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CĂÍȚĂ, căițe, s. f. 1. (Reg.) Bonetă, scufie, căciuliță. 2. (Pop.) Membrană care învelește capul unor copii nou-născuți, tichie. ◊ Expr. Născut cu căiță (pe cap) = se spune despre un om norocos. 3. (Reg.) Placentă (1). — Din sb. kaica.