căință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂÍNȚĂ, căințe, s. f. Părere de rău, regret, remușcare. –
Căi +
suf. -ință.căință (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CĂÍNȚĂ, căințe, s. f. Părere de rău, regret, remușcare. – Din
căi +
suf. -ință.căință (Dicționaru limbii românești, 1939)căínță f., pl.
e și (est)
ĭ. Regret al faptelor mele.
căință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)căínță s. f.,
g.-d. art. căínței; pl. căínțecăință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)căință f. 1 durere pentru săvârșirea unui păcat:
după căință pocăința; 2. părere de rău de a fi făcut sau nu ceva.
căință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CĂÍNȚĂ, căințe, s. f. 1. Regret, remușcare.
2. (
Bis.) Durere a sufletului și repulsie față de păcatele săvârșite, împreună cu hotărârea de a nu mai păcătui în viitor. —
Căi +
suf. -ință.