căciulă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂCIÚLĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului.
Bună ziua, căciulă (
că stăpânu-tău n-are gură)
! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊
Expr. A-și lua (sau
a-și scoate)
căciula (
de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect.
La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui.
A-i ieși (cuiva)
părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând;
b) a o duce greu; a sărăci.
A fi (sau
a se ști, a se simți)
cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (
Asta sau
aia e)
altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală.
A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (
Bun de)
să dai cu căciula-n câini = foarte gustos. ♦
Fig. Om, persoană, individ.
Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (
1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. –
Cf. alb. kësul'ë.căciulă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)căciúlă (-ci), s. f. –
1. Moț de pene la unele păsări. –
2. Obiect de pus pe cap, caracteristic țăranului, făcut din blană de miel sau de oaie, cu părul pe din afară. –
3. Pălărie. –
4. Prin sinecdocă, individ, cap. –
5. Partea cărnoasă a ciupercii. –
6. Capac metalic care protejează fitilul la lampa cu petrol. –
7. Accent circumflex. –
8. Acoperiș de paie deasupra stogurilor de fân. –
Mr.,
megl. cățiulă. Origine obscură, dar cu siguranță expresivă. Prezența unor cuvinte ca
ciocîrlan „pasăre moțată”,
ciocîrlău „bot”, pare a atesta contaminarea temei expresive
cioc „plisc”, cu
coc „obiect rotund”, și în același timp existența unei forme *
ciocîrlă, cu
r expresiv ca infix,
cf. cocîrlă. Pentru forma simplă, fără
r, care trebuia să fie *
ciocilă sau *
cioculă se poate avea în vedere o metateză
căciulă, ca în
gămălie ‹
măgălie, ciocan ›
cocean, etc. Oricum, nu este probabilă o
der. de la
lat. Pușcariu,
Lr., 179, îl consideră cuvînt autohton și Graur,
BL, V, 92, afirmă că nu poate proveni din
lat. Explicațiile care s-au încercat pînă acum nu sunt suficiente (o prezentare deja învechită în
Jb., XV, 108). Este puțin probabilă
der. din
alb. indicată de Cihac, II, 715 (
cf. Meyer 190; Treimer,
ZRPh., XXXVIII, 392; Rosetti, II, 112); contrariul pare mai sigur. Philippide, II, 702, indică numai că termenul este „obscur”, în timp ce Pușcariu,
Lat. ti, 53, pleca de la un
lat. *
cat- cu
suf. -
cula. Pentru Berneker 466 și Sandfeld 94, este cuvînt balcanic de origine incertă. Pascu,
Suf., 248, sugerează un
lat. *
catteula, de la *
cattea „pisică”, pe cît de artificios pe atît de improbabil. În sfîrșit, Vasmer,
Jagič-Festschrift, Berlin 1908, 273, explică
sb. košulja prin
lat. casula; ipoteză dificilă, îmbunătățită în parte de Scriban,
Arhiva, XXVIII, 238 (urmat de Pascu, I, 60 și REW 1752), care sugerează
lat. casĭbŭla, var. de la
casŭbŭla. Plecînd de la același etimon, Popa-Lisseanu,
Limba română în izvoarele istorice medievale, Bucarest, 1940, 25, a propus
gr. ϰασοῦλα, pe care Giuglea,
Dacor., X, 111, datorită unor dificultăți fonetice, îl transformă într-un
lat. *
caciubla sau *
caciulla, extrem de improbabil.
Der. căciular, s. m. (persoană care face căciuli; poreclă a soldaților infanteriști, în războiul din 1877);
căciulat, adj. (cu căciulă; moțat);
căciulată, adj. (oaie cu multă lînă pe cap);
căciuleală, s. f. (adulare, umilință);
căciuli, vb. (a aduna, a se umili);
căciulie, s. f. (moț de pene; mîner; bulb de usturoi sau de ceapă). Probabil provin din
rom. alb. këculj(ë) „moț”,
këculjer „ciocîrlan”,
këculoń „a avea urechile căzute”,
ngr. ϰατσοῦλα „bonetă” (care ar putea deriva și de la
lat. casula, cf. Meyer,
Neugr. St., IV, 29), ϰατσοῦλι „creasta cocoșului”, ϰατσουλιέρι „ciocîrlan”;
bg. kačula „bonetă; moț”,
kačulat „moțat”,
kačulka „bonetă”,
kačuljă se „a-și pune pe cap” (
cf. Candrea,
Elemente, 402; Romansky 108; Capidan,
Raporturile, 202);
mag. kacsul(y)a „pălărie”;
kacsulia „capră albă cu capul negru” (
cf. căcior).
căciulă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CĂCIÚLĂ, căciuli, s. f. 1. Acoperământ pentru cap făcut din blană de oaie sau de alt animal.
Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊
Expr. A-și lua (sau
a-și scoate)
căciula = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect.
La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui.
A-i ieși (cuiva)
părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând;
b) a o duce greu, a sărăci.
A fi (sau
a se ști, a se simți)
cu musca pe căciulă = a se simți vinovat.
(Asta sau
aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală.
A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap.
(Bun de) să dai cu căciula-n câini = foarte gustos. ♦
Fig. Om, persoană, individ.
Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă
(1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. –
Comp. alb. kësul'ë.căciulă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)căciúlă s. f.,
g.-d. art. căciúlii; pl. căciúlicăciulă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)căciulă f.
1. acoperământul capului, la bărbat, din piele de oaie cu părul sau blana ei;
altă căciulă, alt ceva !, altă vorbă (aluziune la exibițiunile vechilor scamatori, cari, aruncând pe jos o căciulă, o schimbau în felurite alte căciuli);
2. ce are forma de căciulă:
căciulă unei căpățâni de zahăr; 3. V.
bașlic; 4. Tr. glugă. [Cf. bulg. KAČUL, moț de pasăre, KAČULKA, căciulă)]. V.
muscă.căciulă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CĂCIÚLĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului.
Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊
Expr. A-și lua (sau
a-și scoate)
căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect.
La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui.
A-i ieși (cuiva)
părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând;
b) a o duce greu; a sărăci.
A fi (sau
a se ști, a se simți)
cu musca pe căciulă = a se simți vinovat.
(Asta sau aia
e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală.
A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap.
(Bun de) să dai cu căciula-n câini = (despre mâncăruri, băuturi) foarte gustos. ♦
Fig. Persoană, individ.
Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. —
Cf. alb. kësul’ë.căcĭulă (Dicționaru limbii românești, 1939)căcĭúlă f., pl.
ĭ (mlat.
casibula, chepeneag, manta cu glugă, de unde s´a făcut
casibla, casiula, cășulă, ca
sulă, fiulă din
subula, fibula, ĭar de aci
căcĭulă, ca
cĭut, cĭutură, cĭoarice, cimpoĭ, cepeleag din
ș-. Din var.
casubula vine fr.
chasuble și sp.
casulla, patrahir. D. rom. vine ngr.
kasúla, haĭnă grosolană, și în Epir
katsúla, scufie; alb.
kâšúlĭă, scufie, vsl. bg. rut. rus.
koŭlĭa, sîrb.
kóšulia, cămașă, rus. „blană scurtă, ie, bluză”; bg.
kačúl, moț,
kačúlka, glugă; ung.
kacsulya. Cp. cu
capot. V. Meyer, EWaS. și Bern. 1,586). Glugă (Hațeg). Cușmă, acoperemînt de blană p. a apăra capu de frig. Lucru care seamănă a căcĭulă (ca circumflexu).
Prietin [!] de căcĭulă, un om pe care nu-l cunoștĭ de cît din salut (din scosu căcĭuliĭ).
Altă căcĭulă, altă afacere, altă socoteală.
Un franc de căcĭulă, plătind cîte un franc de fie-care persoană.
Cu musca pe căcĭulă, V.
muscă. V. și
chĭulaf și
căiță.