căcat - explicat in DEX

căcat (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
CĂCÁT, căcáți, s. m. Excrement, fecale. (din lat. cacatus; cf. căca)

căcat (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
căcát (căcáți), s. m. – Rahat, excrement. Lat. cacatus, cf. căca. – Der. căcățiș, s. n. (fleac, nimic).

căcat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
căcát (excrement) s. m. / (fleac) s. n., pl. căcáți / căcáturi

căcat (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
căcat, căcați I s. m. (vulg.) 1. materii fecale. 2. persoană cu o conduită abominabilă. II. s. n. pl. căcaturi 1. fleacuri; lucruri de calitate inferioară. III interj. ei, aș!

căcat (Dicționaru limbii românești, 1939)
căcát (vest) și cîcat (est) m. (d. cac). Triv. Excrement de om, de animal carnivor, de maĭmuță orĭ de insecte: căcațĭ de muscă pe geamurĭ. S. n. pl. urĭ. Fleacurĭ, lucrurĭ fără valoare. V. baligă și găinaț.

căcat (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CĂCÁT, (1) căcați, s. m., (2) căcaturi, s. n. (Pop.) 1. S. m. Excrement. ◊ Căcat cu ochi = om (mai ales copil) de nimic. ◊ Expr. A mânca căcat = a spune minciuni. 2. S. n. Lucru de nimic; fleacuri. — V. căca.