câine (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CẤINE, câini, s. m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc. (
Canis familiaris). ◊
Expr. (
Ir.)
A trăi (sau
a se înțelege, a se iubi etc.)
ca câinele cu pisica sau
a se mânca ca câinii, se spune despre două sau mai multe persoane care nu se înțeleg deloc, nu se pot suferi, se dușmănesc și se ceartă întruna.
A tăia frunză la câini = a trândăvi; a nu avea nici o ocupație.
A trăi ca câinele la stână = a trăi bine.
Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trăsătură distinctivă, o situație clară.
Nu-i numai un câine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discuție e comun și altora.
Viață de câine = viață grea, plină de lipsuri. (
Ir.)
Umblă câinii cu covrigi (sau
colaci)
în coadă = e mare belșug. ♦ Epitet dat unui om rău, hain.
2. Compuse: (
pop.)
Câinele-Mare = numele unei constelații boreale (din care face parte și Sirius);
Câinele-Mic = numele unei constelații boreale, situată între Hidra și Orion;
câine-de-mare = rechin de talie mică, de culoare albastră-cenușie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (
Achanthias vulgaris);
câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete. [
Var.: (
reg.)
cấne s. m.] –
Lat. canis.câine (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cấine s. m.,
pl. câinicâine (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)câine m.
1. animal domestic din familia carnivorelor digitigrade;
2. fig. (termen de dispreț) om rău (câinele fiind considerat ca tipul răutății):
câinele de tată-său Pop.;
3. porecla ce Turcii dau creștinilor: om far'de-lege,
un câine creștin Bot.;
4. nume a două constelațiuni;
5. Mold. (sens tehnic) masă de tras doage;
6. nume de animale:
câine tătăresc, numele bucovinean al nagâțului (pe care Tătarii l’ar fi dresat spre a descoperi pe Românii ascunși); [Mold. câne= lat. CANEM; sensul 5 face aluziune la imaginea animalului culcat pe labele sale] ║ adv.
câine-câinește, cu mare greutate:
a o duce câine-câinește.câine (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CẤINE, câini, s. m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc.
(Canis familiaris). ◊
Expr. (
Ir.)
A trăi (sau
a se înțelege, a se iubi etc.)
ca câinele cu pisica sau
a se mânca ca câinii, se spune despre două sau mai multe persoane care nu se înțeleg deloc, nu se pot suferi, se dușmănesc și se ceartă întruna.
A tăia frunză la câini = a trândăvi; a nu avea nicio ocupație.
A trăi ca câinele la stână = a trăi bine.
Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trăsătură distinctivă, o situație clară.
Nu-i numai un câine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face.
Viață de câine = viață grea, plină de lipsuri. (
Ir.)
Umblă câinii cu covrigi (sau
colaci)
în coadă = e mare belșug. ♦ Epitet dat unui om rău, hain.
2. Compuse: (
pop.)
Câinele-Mare = numele unei constelații boreale (din care face parte și Sirius);
Câinele-Mic = numele unei constelații boreale, situată între Hidra și Orion;
câine-de-mare = rechin de talie mică, de culoare albastră-cenușie, cu câte un spin la aripioarele dorsale
(Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete. [
Var.: (
reg.)
cấne s. m.] —
Lat. canis.