canon (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CANÓN, canoane, s. n. 1. Regulă, dogmă bisericească; tipic. ♦ Normă, regulă de conduită. ♦ Listă de texte sacre care se bucură de autoritate deplină în cadrul unei religii.
2. Pedeapsă dată de biserică la călcarea unui canon (
1). ♦
Fig. Suferință, chin.
3. Nume dat cărților Vechiului și Noului Testament.
4. Regulă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci;
p. ext. regulă rigidă, formalistă.
5. Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută împreună aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească;
p. ext. cântec; glas.
6. Literă de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărțile canonice. – Din
sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.canon (Dicționar de neologisme, 1986)CANÓN s.n. 1. (
Arte) Regulă care făcea parte dintr-un ansamblu de norme artistice obligatorii într-o anumită epocă; regulă rigidă, obligatorie. ♦ Proporție care există între diferitele părți ale corpului omenesc.
2. Compoziție muzicală polifonică în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută fiecare aceeași melodie.
3. Caracter de literă de 36 de puncte tipografice. [< fr.
canon, germ.
Kanon < gr.
kanon – regulă].
canon (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)canón (canoáne), s. n. –
1. Normă, regulă, precept. –
2. Parte din slujba liturgică, ce se consideră definitv și de neclintit fixată de tradiție. –
3. Unitate muzicală a imnurilor liturgice. –
4. Compoziție muzicală în contrapunct. –
5. Instrument muzical vechi. –
6. Pedeapsă dată preoților, sau de către preoți (în timpul spovedaniei), conform canoanelor.
7. Chin, suferință. –
Mr. canone. Ngr. ϰανών (Murnu 11);
cf. tc. kanun „regulă”,
alb.,
bg. kanon. Este cuvînt
pop. cu sensul 7, cel puțin în
Munt. și
Mold. Der. canonarh, s. m. (monah însărcinat cu orînduirea slujbei; copil care ajută la biserică pe cel care dirijează corul, recitînd bucățile pe care acesta le va cînta apoi);
canonarhisi, vb. (a îndeplini funcția de canonarh);
canoneală, s. f. (pedeapsă);
canoni, vb. (a impune penitență; a pedepsi; a chinui, a tortura);
canonisi, vb. (a stabili drept canon; a canoniza; a impune penitență),
cf. Gáldi 152. –
Der. neol. canonic, adj.; canonic,
s. m.; canonical,
adj.; canonicat,
s. n.; canoniza,
vb.canon (Marele dicționar de neologisme, 2000)CANÓN s. n. 1. normă, regulă fundamentală. ◊ (arte) regulă fixă care stabilește proporția diferitelor părți ale corpului. 2. compoziție polifonică în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută fiecare aceeași melodie; imitație (2). 3. caracter de literă de 36 puncte tipografice. 4. ansamblul cărților considerate sfinte; parte a ceremonialului de liturghie. (< fr.
canon, germ.
Kanon)
canon (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CANÓN, canoane, s. n. 1. Lege sau regulă bisericească. ♦ Normă morală.
2. Pedeapsă dată la încălcarea unui canon
(1). ♦
Fig. Suferință, chin.
3. Regulă făcând parte dintr-un ansamblu de procedee artistice dintr-o epocă;
p. ext. regulă rigidă, formalistă.
4. Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută împreună aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească;
p. ext. cântec; glas.
5. Nume dat cărților Vechiului și Noului Testament. – Slav (
v. sl. kanonŭ <
gr.).
canon (Dicționaru limbii românești, 1939)canón n., pl.
oane, și (pop.)
canún, pl.
urĭ (ngr.
kanónas, d. vgr.
kanón, baston, linie, regulă, model, principiŭ, d.
kánna, trestie; ar. turc.
kanún; bg.
kanón; rus.
kanún, ajun, veghere. V.
canulă).
1. Decretu unuĭ conciliŭ:
canoanele conciliuluĭ din Trident aŭ reformat adînc catolicizmu. 2. Decret, lege, regulă religioasă:
canoanele Bisericiĭ. (V.
cod, îndreptar).
Fam. A nu avea nicĭ un canun, a nu avea nicĭ o regulă, nicĭ un înțeles, nicĭ un haz, nicĭ un chichirez:
fugĭ de aicĭ, că n´aĭ nicĭ un canun! 3. Fig. Regulă, normă, obiceĭ:
cînta după canonu luĭ. 4. Lista oficială a cărților Scripturiĭ.
5. Pedeapsă religioasă dată unuĭ păcătos pentru ispășirea păcatelor.
6. Fig. Suferință, tortură, pedeapsă, caznă, chin:
ce canon pe capu meŭ! 7. Tropar.
8. (turc,
kanún). Un fel de citeră cu 72 de coarde, cîte 3 pe un ton, numită și
psalteriŭ.canon (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)canón s. n.,
pl. canoánecanon (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CANÓN, canoane, s. n. 1. Regulă, normă bisericească; tipic
1. ♦ Normă, regulă de conduită. ♦ Ansamblul cărților sfinte acceptate de Biserică.
2. Pedeapsă dată de Biserică la călcarea unui canon (1). ♦
Fig. Suferință, chin.
3. Carte așezată pe altar, care cuprinde anumite rugăciuni ale liturghiei.
4. Regulă fixă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci;
p. ext. regulă rigidă, formalistă.
5. Compoziție muzicală pentru două sau mai multe voci, care repetă la intervale fixe aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească;
p. ext. cântec; glas.
6. Literă de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărțile canonice. — Din
sl. kanonŭ. Cf. fr. canon, germ. Kanon.cànon (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cànon (Mold.
canòn) n.
1. deciziune a autorității religioase:
canoanele Bisericii; 2. catalogul cărților sacre, admise ca de origină divină:
canon biblic; 3. pedeapsă pentru ispășirea păcatelor sau pentru călcarea datoriilor preoțești, penitență impusă celor păcătoși:
dă-mi un canon și eu să mă pocăiesc PANN.;
4. tropar zilnic, împărțit în stări sau pesne, întru lauda sfântului:
canon de umilință; 5.. fig. grea suferință morală, tortură:
ce mai canon a îndurat! 6. fam. glas, cântec:
baba incepe duios după canonul ei: faceți-vă milă și pomană! CAR. [Gr. mod. CANON(AS)].