cuțu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÚȚU interj. Strigăt cu care se cheamă câinii (mici). ♦ (Substantivat,
m.) Cățel. ◊
Expr. (
Fam.)
Să-mi zici (
mie)
cuțu dacă... = să mă tratezi ca pe un câine dacă... –
Cf. bg.,
scr. kuče, magh. kuszi.cuțu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cúțu interj. –
1. Servește pentru a chema cîinii. –
2. (
S. m.) Cîine, cățel. –
Var. (1)
cuciu. Creație expresivă, comună unui număr mare de limbi;
cf. it. cuccio (
sicil. guzzu, calabr. coci-coci, cuci-cuci, calabr. cucciu „cîine”),
astur. cuzo „pui de cîine”;
gal. cuz-cuz, alb. kuč, ngr. ϰούτσι-ϰούτσι,
tc. küçük „cățeluș”,
bg.,
sb. kuče, mag. kuszi. –
Der. cuță, s. f. (cățelușă);
cuțuire, s. f. (
Olt., codoașă).
cuțu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cúțu1 s. m.,
g.-d. lui cúțucuțu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cúțu2/cúțu-cúțu interj.cuțu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cuțu! int. cu care se chiamă cățeii. ║ m. nume familiar dat câinelui:
să-mi zici cuțu AL. [Onomatopee].
cuțu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÚȚU interj.,
s. m. 1. Interj. (Adesea repetat) Strigăt cu care se cheamă câinii (mici).
2. S. m. Cățel.
Expr. (
Fam.)
Să-mi zici (mie) cuțu dacă... = să mă tratezi ca pe un câine dacă... —
Cf. bg.,
sb. kuče, magh. kuszi.