cuvântător - explicat in DEX

cuvântător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CUVÂNTĂTÓR, -OÁRE, cuvântători, -oare, adj., s. m. si f. 1. Adj. Care cuvântă (1), cuvântăreț; care are însușirea de a vorbi. 2. (Rar) S. m. si f. Orator, vorbitor. – Cuvânta + suf. -ător.

cuvântător (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
cuvântător, cuvântători s. m. (intl.) 1. procurator. 2. avocat.

cuvântător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cuvântătór adj. m., s. m., pl. cuvântătóri; adj. f., s. f. sg. și pl. cuvântătoáre

cuvântător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cuvântător a. 1. care vorbește, care ține un cuvânt; 2. înzestrat cu rațiune: omul e cuvântător, dar dobitoacele sunt necuvântătoare.

cuvântător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CUVÂNTĂTÓR, -OÁRE, cuvântători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care cuvântă (1), cuvântăreț; care are însușirea de a vorbi. 2. (Rar) S. m. și f. Orator, vorbitor. – Cuvânta + suf. -ător.