cuvântare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUVÂNTÁRE, cuvântări, s. f. Acțiunea de
a cuvânta și rezultatul ei; vorbire în public desfășurată cu oarecare solemnitate; discurs. –
V. cuvânta.cuvântare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cuvântáre s. f.,
g.-d. art. cuvântắrii; pl. cuvântắricuvântare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cuvântare f.
1. fapta de a cuvânta;
2. efectul cuvântării, discurs.
cuvântare (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUVÂNTÁRE, cuvântări, s. f. Acțiunea de
a cuvânta și rezultatul ei; vorbire în public desfășurată cu oarecare solemnitate; discurs. —
V. cuvânta.