cuvioșie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUVIOȘÍE, cuvioșii, s. f. Bună-cuviință; omenie; cucernicie, evlavie. ♦ (Însoțit de un pronume posesiv) Titlu dat călugărilor și altor slujitori ai bisericii. [
Pr.:
-vi-o-] –
Cuvios +
suf. -ie.cuvioșie (Dicționaru limbii românești, 1939)cuvioșíe f. (d.
cuvios). Decență. Pietate. Titlu dat călugărilor:
Cuvioșia Sa părintele Dumitru (Arhimandriților
Preacuvioșia sa).
cuvioșie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cuvioșíe (-vi-o-) s. f.,
art. cuvioșía, g.-d. art. cuvioșíei; pl. cuvioșíi, art. cuvioșíilecuvioșie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cuvioșie f.
1. respect, venerațiune;
2. titlu dat ecleziasticilor și călugărilor:
cuvioșia ta!cuvioșie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUVIOȘÍE, cuvioșii, s. f. Bună-cuviință; omenie; cucernicie, evlavie. ♦ (Urmat de un pronume posesiv) Titlu dat călugărilor și altor slujitori ai bisericii. [
Pr.:
-vi-o-] –
Cuvios +
suf. -ie.