cuviință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUVIÍNȚĂ, cuviințe, s. f. Regulă de bună conduită, atitudine sau purtare cuviincioasă; politețe, decență. ◊
Loc. adv. După cuviință = așa cum trebuie. ◊
Expr. A găsi (sau
a crede, a socoti)
de cuviință = a găsi, a crede etc. că e bine, potrivit.
Cele de cuviință = cele trebuincioase, cele ce se cuvin. [
Pr.:
-vi-in-] –
Lat. convenientia.