cuviință - explicat in DEX

cuviință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CUVIÍNȚĂ, cuviințe, s. f. Regulă de bună conduită, atitudine sau purtare cuviincioasă; politețe, decență. ◊ Loc. adv. După cuviință = așa cum trebuie. ◊ Expr. A găsi (sau a crede, a socoti) de cuviință = a găsi, a crede etc. că e bine, potrivit. Cele de cuviință = cele trebuincioase, cele ce se cuvin. [Pr.: -vi-in-] – Lat. convenientia.

cuviință (Dicționaru limbii românești, 1939)
cuviință f., pl. e (d. a se cuveni). Decență, faptă cuviincĭoasă. A găsi de cuviință, a considera vrednic de a fi făcut, a crede că așa e bine.

cuviință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cuviínță (-vi-in-ță) s. f., g.-d. art. cuviínței; pl. cuviínțe

cuviință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cuviință f. 1. ceea ce se cuvine a face; 2. dreptate, echitate: a găsit de cuviință. [Lat. CONVENIENTIA].

cuviință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CUVIÍNȚĂ, cuviințe, s. f. Regulă de bună conduită, atitudine sau purtare cuviincioasă; politețe, decență. ◊ Loc. adv. După cuviință = așa cum trebuie. ◊ Expr. A găsi (sau a crede, a socoti) de cuviință = a găsi, a crede etc. că e bine, potrivit. Cele de cuviință = cele trebuincioase, cele ce se cuvin. [Pr.: -vi-in-] — Lat. convenientia.