cuveni (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUVENÍ, pers. 3
cuvíne, vb. IV.
Refl. unipers. 1. A-i reveni cuiva ceva, a avea drept la ceva; a merita.
2. A fi conform cu cerințele morale; a se cădea. –
Lat. convenire.cuveni (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cuvení (-vín, -ít), vb. refl. –
1. A corespunde, a aparține. –
2. A fi conform cu, a se cădea. –
3. A se potrivi, a se armoniza, a se îmbina.
Lat. convenῑre (Pușcariu 478; REW 2193; DAR);
cf. it. convenire, prov.,
fr.,
cat. convenir, port. convir. Este dublet al
neol. conveni, din
fr. –
Der. necuvenit, adj. (necorespunzător, nepotrivit; reprobabil);
cuvios, adj. (
înv.,potrivit;
înv., just, autentic;
înv., politicos, respectuos; milostiv; reverend, titlu dat membrilor clerului sau călugărilor;
înv., impunător, distins);
der. de la o formă
n (
cf. vie față de
vină), cu
suf. -os (Pușcariu 481 îl derivă greșit de la un
lat. *
conveniosus, ipoteză abandonată în DAR);
necuvios, adj. (indecent; reprobabil; lipsit de pietate);
cuvioșie, s. f. (
înv., politețe; pietate);
necuvioșie, s. f. (
înv., indecență; impietate);
cuviință, s. f. (conveniență; decență, bună-cuviință; pudoare; justificare, drept; obligație; conformitate;
înv., lux, fast), probabil conform
der. ca și
cuvios, cu
suf. -ință (după Pușcariu 477 și DAR, direct din
lat. convenientia), este dublet al
neol. conveniență, s. f.;
cuvenință, s. f. (conveniență), formă literară latinistă a cuvîntului anterior (
sec. XIX,
înv.);
necuviință, s. f. (grosolănie, indecență; lipsă de respect);
cuviincios, adj. (potrivit; conform, corespunzător;
înv., drept, întemeiat;
înv., necesar; decent; politicos, plin de reverență);
necuviincios, adj. (indecent, lipsit de respect, grosolan);
încuviința, vb. (a aproba; a se învoi, a permite);
descuviința, vb. (a dezaproba; a condamna).
cuveni (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!cuvení (a se ~) vb. refl.,
ind. prez. 3
sg. se cuvíne, imperf. 3
sg. se cuveneá; conj. prez. 3
să se cuvínă; ger. cuveníndu-secuveni (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUVENÍ, pers. 3
cuvíne, vb. IV.
Refl. unipers. 1. A-i reveni cuiva ceva, a avea drept la ceva; a merita.
2. A fi conform cu cerințele morale; a se cădea. —
Lat. convenire.cuvenì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cuvenì v.
1. a fi dator:
mi se cuvine; 2. a trebui (sub raportul social), a se cădea, a fi cu cale:
după cum se cuvine. [Lat. CONVENIRE].