cuvântător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUVÂNTĂTÓR, -OÁRE, cuvântători, -oare, adj.,
s. m. si
f. 1. Adj. Care cuvântă (
1), cuvântăreț; care are însușirea de a vorbi.
2. (Rar)
S. m. si
f. Orator, vorbitor. –
Cuvânta +
suf. -ător.cuvântător (Dicționar de argou al limbii române, 2007)cuvântător, cuvântători s. m. (intl.) 1. procurator.
2. avocat.
cuvântător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cuvântătór adj. m.,
s. m.,
pl. cuvântătóri; adj. f.,
s. f. sg. și
pl. cuvântătoárecuvântător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cuvântător a.
1. care vorbește, care ține un cuvânt;
2. înzestrat cu rațiune:
omul e cuvântător, dar dobitoacele sunt necuvântătoare.cuvântător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUVÂNTĂTÓR, -OÁRE, cuvântători, -oare, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj. Care cuvântă (1), cuvântăreț; care are însușirea de a vorbi.
2. (Rar)
S. m. și
f. Orator, vorbitor. –
Cuvânta +
suf. -ător.