cutumă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUTÚMĂ, cutume, s. f. Normă de drept consfințită printr-o practică îndelungată; consuetudine, obicei. ♦ (În vechiul drept) Obiceiul pământului. – Din
fr. coutume.cutumă (Dicționar de neologisme, 1986)CUTÚMĂ s.f. (
Jur.) Normă de drept nescrisă, adoptată prin tradiție; consuetudine. [< fr.
coutume].
cutumă (Marele dicționar de neologisme, 2000)CUTÚMĂ s. f. normă de drept nescrisă, adoptată prin tradiție; consuetudine. (< fr.
coutume)
cutumă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cutúmă s. f.,
g.-d. art. cutúmei; pl. cutúmecutumă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUTÚMĂ, cutume, s. f. Normă de drept consfințită printr-o practică îndelungată; consuetudine, obicei. ♦ (În vechiul drept) Obiceiul pământului. — Din
fr. coutume.