curat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CURÁT, -Ă, curați, -te, adj.,
adv. I. Adj. 1. Lipsit de murdărie, de praf, de pete etc. ◊
Expr. (Substantivat)
A trece (sau
a scrie etc.)
pe curat = a transcrie ceva, fără greșeală sau corectură, pe altă foaie sau pe alt caiet. ♦ (Despre aer) Lipsit de impurități; proaspăt. ♦ (Despre o încăpere, o casă) Bine întreținut; îngrijit. ♦ (Despre vase) Din care se poate mânca sau bea. ♦ (Despre ființe) Care iubește curățenia.
2. Fig. Fără vină, decent, ireproșabil (ca ținută, comportare).
3. Fig. Cinstit, sincer, leal. ♦ Pur, nevinovat, cast.
4. (Despre cer, văzduh) Fără nori; senin, clar. ♦ (Despre apă, lacrimi, pietre prețioase etc.) Transparent, cristalin, limpede.
5. Pur, neamestecat.
Grâu curat. 6. Fig. (Despre voce, glas etc.) Sonor, clar, cristalin.
7. Fig. Lămurit, deslușit, clar, deschis. ◊
Expr. (
Fam.)
Vorbă curată = vorbă spusă fără înconjur, în mod categoric.
8. Veritabil, autentic, adevărat.
9. (În superstiții) Asupra căruia nu apasă un blestem sau o vrajă; care nu este sub influența diavolului. ◊
Expr. Nu-i lucru curat = este ceva la mijloc, a intervenit ceva anormal, nefiresc.
II. Adv. Chiar, precis, întocmai, exact. –
V. cura2.