curama (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CURAMÁ s. f. (
Înv.) Colectă. – Din
ngr. kuramás.curama (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)curamá (-ále), s. f. – Cotizație, contribuție.
Tc. gurama „totalitatea creditorilor”, prin intermediul
ngr. ϰουραμᾶς (Șeineanu, II, 149; Lokotsch 682).
Sec. XVIII,
înv.curama (Dicționaru limbii românești, 1939)curamá f. (ngr.
kuramás, d. turc.
ghurema, debitorĭ și creditorĭ, ar.
ghurema, care e pl. luĭ
gharim, id.).
Vechĭ. Colectă.
Azĭ. Rar. Refenea [!], contribuțiune, cotizațiune:
aĭ băut cu noĭ: acuma plătește-țĭ curamaŭa!curama (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)curamá (
înv.)
s. f.,
art. curamáuacuramà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)curamà f. cotizațiune, colectă:
isnaful era să alerge dela unul la altul să facă curama GHICA. [Turc. GURAMÁ, printrún intermediar grec modern].
curama (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CURAMÁ s. f. (
Înv.) Colectă. — Din
ngr. kuramás.