curățel (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CURĂȚÉL, -EÁ, -ÍCĂ, curăței, -ele, adj. Diminutiv al lui
curat; destul de curat, îngrijit;
p. ext. (despre oameni) frumușel, drăguț, simpatic. ♦ Lucrat îngrijit; bunicel. –
Curat +
suf. -el, -ea, -ică.curățel (Dicționaru limbii românești, 1939)curățél, -țícă adj., pl.
eĭ, ele. Fam. Destul de curat, frumușel:
băĭat curățel. Adv.
Lucrează curățel.curățel (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)curățél adj. m.,
pl. curățéi; f. curățícă/curățeá, pl. curățélecurățel (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)curățel a. destul de curat, frumușel:
băiat curățel.curățel (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CURĂȚÉL, -ÍCĂ, curăței, -ele, adj. Diminutiv al lui
curat; destul de curat, îngrijit;
p. ext. (despre oameni) frumușel, drăguț, simpatic. ♦ Lucrat îngrijit; bunicel. —
Curat +
suf. -el, -ică.