cur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUR, cururi, s. n. (
Pop.) Șezut, popou. –
Lat. culus.cur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cur (cúruri), s. n. –
1. Șezut, fund. –
2. Anus. –
3. Buci. –
4. Fund, parte posterioară sau inferioară a unor obiecte. –
Mr.,
megl.,
istr. cur. Lat. cūlus (Pușcariu 453; Candrea-Dens., 450; REW 2984; DAR);
cf.,
it. sp. culo, prov.,
fr.,
cat. cul, port. cú. –
Der. curar, s. n. (opritoare la ham);
curos (
var. cureș),
adj. (cu fundul mare);
curimănos, adj. (cu bucile mari).
cur (Dicționaru limbii românești, 1939)1) cur n., pl.
urĭ (lat.
cûlus, it. sp.
culo, fr. pv. cat.
cul, pg.
cu).
Triv. Partea din apoĭ [!] a corpuluĭ animalelor. Fund:
curu paharuluĭ. Coadă:
curu căruțeĭ. Pupă:
curu corăbiiĭ. Culată:
curu tunuluĭ. Pl. m.
curĭ (Iron.). Cur mare.
A sta saŭ
a ședea în cur, a ședea pe partea posterioară a corpuluĭ.
Cur de găină, pecingine.
cur (Dicționaru limbii românești, 1939)2) cur, a
-á v. tr. (lat.
curare, a îngriji, maĭ degrabă de cît [!] d.
côlare, a strecura. V.
curat, scur, strecor).
Vechĭ. Azĭ vest. Curăț, aleg ce e curat orĭ bun:
a cura porumb (a-l dezghĭoca). V. intr. Curg (ca fr.
couler, a curge, și
courir, a alerga [
le sang dans les veines, sîngele´n vine]).
cur (Dicționaru limbii românești, 1939)3) cur, curs, a
cúre v. intr. (ca și
curg).
Vechĭ. Alerg, mă duc.
Azĭ. Hațeg. Alerg. Curg (GrS. 1937, 146 și 186).
cur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cur (
pop.)
s. n.,
pl. cúruricur (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUR, cururi, s. n. (
Pop.) Șezut, popou. —
Lat. culus.