culca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CULCÁ, culc, vb. I.
1. Refl. și
tranz. A (se) întinde, a (se) așeza în poziție orizontală (spre a dormi, a se odihni sau a face să adoarmă sau să se odihnească). ◊
Expr. (
Refl.)
A se culca pe-o ureche (sau
pe urechea aceea) = a nu se sinchisi de nimic, a fi nepăsător.
Culcă-te sau
poți să te culci pe o (sau
pe acea) ureche = ia-ți nădejdea; e în zadar să mai păstrezi vreo speranță. ♦
Refl. recipr. (
Fam.) A avea raporturi sexuale cu cineva. ♦
Tranz. A adăposti peste noapte; a găzdui. ♦ A pune pe cineva să se întindă sau a se întinde la pământ cu fața în jos (în cadrul unor exerciții militare).
2. Tranz. A pune, a așeza un obiect, o parte a corpului etc. pe ceva sau pe cineva.
3. Tranz. (În
expr.)
A culca la pământ = a doborî; a ucide. ♦
Refl. (Despre plante) A se pleca, a se îndoi spre pământ. –
Lat. collocare.culca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)culcá (cúlc, culcát), vb. –
1. A întinde, a lungi, a așeza. –
2. (
Refl.) A se întinde, a se culca în pat. –
3. A găzdui. –
4. A trînti, a doborî la pămînt. –
5. A doborî, a omorî. –
6. (
Refl.) A se trînti, a se tolăni. –
7. (
Refl.) A se culca, a avea relații sexuale cu cineva. –
Mr. culcu, megl. culc, istr. cucu. Lat. collǒcāre (Diez, I, 123; Pușcariu 435; Candrea-Dens., 1005; REW 2052; DAR), sau, după Lausberg 26, de la
cōlǒcāre, formă atestată, în care
ō a trecut la
ŭ după sincopă;
cf. it. coricare, colcare (
lucan. culcá, abruz. culecá, calabr. curcare),
prov.,
cat.,
sp. colgar, fr. coucher (›
sp. colcha). Sensul 7, care apare în
sec. XVII (Stoica Ludescu), este comun tuturor limbilor romanice. –
Der. culcat, s. n. (acțiunea de a se culca; ora de culcare);
culcată, s. f. (palmă, unitate de măsură);
culcuș, s. n. (pat; loc de odihnă sau de dormit; șură de paie; bîrlog, vizuină; strat, filon, zăcămînt),
mr. culcuș.culca (Dicționar de argou al limbii române, 2007)culca, culc v. r. (eufem.) a avea contact sexual
culca (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)culcá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
cúlcăculcà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)culcà v.
1. a pune și întinde ca să doarmă:
a culca copiii; 2. a da la pământ, a doborî:
vântul culcă grâul; 3. a apleca la o parte:
culcă puțin hârtia; 4. a se pune în pat sau în culcuș, a se odihni. [Lat. COLLOCARE, a așeza, a pune (restrâns la a pune în pat)].
culca (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CULCÁ, culc, vb. I
1. Refl. și
tranz. A (se) întinde, a (se) așeza în poziție orizontală (spre a dormi, a se odihni sau a face să adoarmă sau să se odihnească). ◊
Expr. (
Refl.)
A se culca pe-o ureche (sau
pe urechea aceea) =
a) a se lăsa în nădejdea cuiva;
b) a aștepta zadarnic să se realizeze o promisiune;
c) a nu se sinchisi de nimic, a fi nepăsător.
Culcă-te sau
poți să te culci pe o (sau
pe acea)
ureche = ia-ți nădejdea; e în zadar să mai ai vreo speranță. ♦
Refl. recipr. (
Fam.) A avea raporturi sexuale cu cineva. ♦
Tranz. A adăposti peste noapte; a găzdui. ♦ A pune pe cineva să se întindă sau a se întinde la pământ cu fața în jos (în cadrul unor exerciții militare).
2. Tranz. A pune, a așeza un obiect, o parte a corpului etc. pe ceva sau pe cineva.
3. Tranz. (În
expr.)
A culca la pământ = a doborî; a ucide. ♦
Refl. (Despre plante) A se pleca, a se îndoi spre pământ. —
Lat. collocare.