culbec (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CULBÉC, culbeci, s. m. (
Reg.) Melc. [
Var.:
cubélc s. m.] –
Et. nec.culbec (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)culbéc, culbéci, s.m. (reg.)
1. melc, bourel.
2. conci, coc.
3. belciug, cercel, inel, ochi.
culbec (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)culbéc (culbéci), s. m. – Melc. –
Var. culbeci, colbec(i), (cu)culbec, cucumelc, cotobelc, codobelc, cocobelc, cocobeică, cuculbeu, culcubeu, etc. Origine incertă, dar probabil expresivă. DAR tratează separat
codobelc, pe care îl consideră
der. de la
coadă și
berc, cu sensul de „fără coadă”, care se potrivește efectiv melcului; însă această
der. nu pare naturală. Este mai probabil vorba de o repetiție expresivă, cu alternanța consoanelor, fenomen foarte cunoscut în toate limbile,
cf. tura-vura, tanda-manda, cioc-boc, cîr-mîr, etc. Dacă se admite această ipoteză, plecîndu-se, cum pare că trebuie să se facă, de la limbajul copiilor, în care se folosesc exclusiv multe din
var., am avea, plecînd de la
melc, o formulă de tipul
*melcu belcu (înțeleasă ca *
mel cubelcu), care, cu reduplicarea sa firească
*melcu cubelcu, este deajuns pentru a explica toate formele cuvîntului. Pînă acum sînt puține studii asupra acestuia. Pentru Philippide,
II, 710, este pur și simplu obscură; Byck-Graur,
BL, I, 23, cred că forma primitivă este
cubelci, su
sing. analog; iar Scriban o explică prin *
ciulbec, metateză de la
belciug.culbec (Dicționaru limbii românești, 1939)culbéc (Mold. sud),
colbéc, cobélc și
cobélcĭ (nord) și
culbécĭ, cubélcĭ (vechĭ) m. (met. din
cĭubelc, ĭar acesta din
belcĭug, adică „răsucit, spiralat”. V.
culcubăŭ și
curcubeŭ). O moluscă gasteropodă care poartă cu ĭa [!] o scoĭcă spiralată (în Munt.
melc).
Anat. O parte din ăuntru [!] urechiĭ. – În Ban.
cucumelcĭ (V.
melc).
culbec (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)culbéc (
reg.)
s. m.,
pl. culbéciculbec (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)culbec m. Mold. melc:
culbecii cari fac coarne, purtându-și casa 'n spinare AL. [Scurtat din Tr.
cuculbec =
cucubelc (v.
cocobelciu)].
culbec (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CULBÉC, culbeci, s. m. (
Reg.) Melc. [
Var.:
cubélc s. m.] —
Et. nec.