cucuvea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUCUVEÁ, cucuvele, s. f. Pasăre răpitoare de noapte, cu penele de culoare brună-cenușie și cu ochii galbeni înconjurați de rozete de pene, care trăiește pe lângă casele părăsite, prin scorburi etc.; cucuveică
(Athene noctua). [
Var.:
cucuváie s. f.] – Din
ngr. kuk(k)uvághia.cucuvea (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)cucuveá, cucuvéle, s.f. (reg.) ferestruica din acoperișul casei țărănești pe unde intră lumina; ochiul-podului, ursoaie, marghioță, cubea, cucumea.
cucuvea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cucuveá (cucuvéle), s. f. – Pasăre răpitoare de noapte (Athene noctua). –
Var. cucuvaie, cucuveică, cucumea(gă), etc.
Mr. cucuveauă, megl. cucuveaică. Creație expresivă, poate un genuin
rom., căci este în legătură cu un mare număr de forme similare străine:
gr. ϰιϰϰάβι, ϰίϰυμος, ϰιϰϰαβαϰυ,
ngr. ϰουϰουβάγια,
bg. kukuvija, kukuvejka, kukumjavka, sb. kukùvika, kukùvija, alb. kukuvajë it. coccoveggia, cuccumeggia, calabr. cucugmau, cuccuvella. Din
gr. după Roesler 571,
cf. Triandaphyllidis 144; de la un
lat. *
cucumella, după Pascu, I, 71; Pascu,
Suf., 150; Pascu,
Lat., 258; de origine onomatopeică, după Philippide, II, 710 și DAR,
cf. REW 1890; Battisti, II, 995. Tot de origine expresivă pare a avea cuvîntul
cucovă (
var. cucovă),
s. f. (
înv., lebădă sălbatică, Cycnus olor; mîrțoagă), poate formație onomatopeică (după Cihac, II, 569 și Scriban, din
tc. kugu „lebădă”).
cucuvea (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)CUCUVEÁ (CUCUVÁIE) (‹
fr.)
s. f. Pasăre răpitoare de noapte, din ordinul strigiformelor, avînd mărimea de 25-26 cm, penajul brun-cenușiu pestriț și ochii galbeni, înconjurați de rozete de pene (
Athene noctua). Distruge șoarecii. ◊
C. pitică = cea mai mică dintre strigiformele existente în Europa (
c. 17 cm), relict glaciar în Carpați, cu penaj cafeniu pătat cu alb pe spate, albicios-pătat și stropit cu cafeniu pe pântec, care vînează și ziua și noaptea (
Glaucidium passerinum).
cucuvea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cucuveá s. f.,
art. cucuveáua, g.-d. art. cucuvélei; pl. cucuvéle, art. cucuvélelecucuvea (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUCUVEÁ, cucuvele, s. f. Pasăre răpitoare de noapte, cu penaj brun-cenușiu și cu ochii galbeni înconjurați de rozete de pene, care trăiește pe lângă casele părăsite, prin scorburi etc.; cucuveică
(Athene noctua). [
Var.:
cucuváie s. f.] — Din
ngr. kuk(k)uvághia.cucuveà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cucuveà f.
1. pasăre nocturnă ceva mai mică decât
striga, cuibează pe clopotnițe și ruine, iar strigătul ei trece drept piază rea (
Strix noctua);
2. ochiul podului pe unde iese fumul (la o casă țărănească). [Gr. mod.; sensul 2 face aluziune la cuibul bufniței cel cucuiat pe turle și vechi dărâmături].