cucută - explicat in DEX

cucută (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CUCÚTĂ, cucute, s. f. Plantă erbacee otrăvitoare din familia umbeliferelor, cu miros caracteristic, cu frunze mari, flori albe și fructe brune-verzui, întrebuințată ca medicament; dudău, buciniș (Conium maculatum). ◊ Expr. (Fam.) Doar n-am băut cucută (ca să...) = doar n-am înnebunit (ca să...). ◊ Compuse: cucută-de-apă = plantă erbacee de apă, cu flori albe dispuse în formă de umbrelă (Cicuta virosa); cucută-de-pădure = plantă erbacee cu frunze ascuțite și flori albe (Galium schultesii). – Lat. *cucuta (= cicuta).

cucută (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
cucútă (cucúte), s. f. – 1. Plantă, dudău (Conium maculatum). – 2. Nume care se dă uneori, greșit, plantei Heracleum spondylium în Trans., și laurului (Datura stramonium) în Banat. – Mr. cucută. Lat. *cucuta, var. vulgară de la cicuta (la Pușcariu 427; Densusianu, Rom., XXXIX, 332; Candrea-Dens., 423; REW 1909; Rosetti, I, 59; DAR); aceeași alterare a vocalismului apare în alb. kukutë (poate provine din rom.), prov. coucudo, dial. din Saintoge, coucu, berri. cocue. Der. cucuțea (var. cucuțel), s. f. (plantă, Oenanthe Phellandrium), pe care Pascu, I, 71, îl derivă nefondat, din lat. cucutia „nume al unui fruct necunoscut”. – Din rom. provine sb. kukùta, kùkuta (Candrea, Elemente, 406; Berneker 641), pe care Cihac, III, 86, îl considera etimon al rom.

cucută (Dicționaru limbii românești, 1939)
cucútă și (est) cúcută f., pl. e (lat. cucúta, din cĭcúta, cucută; pv. cocuda; fr. cigüe, vfr. ceue; alb. kukută; sîrb. kukuta). O plantă umbeliferă, veninoasă (conium maculátum). Veninu acesteĭ plante: Socrate bău cucută. V. buciniș, dudaĭe.

cucută (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cucútă s. f., g.-d. art. cucútei; pl. cucúte

cucută (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cucută f. 1. plantă otrăvitoare cu un grețos miros de șoareci; frunzele și fructele-i sunt întrebuințate în medicină (Conium maculatum); 2. otravă, extrasă dintr’această plantă, cu care Atenienii otrăveau pe unii osândiți; Socrate bău cucută. [Lat. vulg. *CUCUTA = clasic CICUTA].

cucută (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CUCÚTĂ, cucute, s. f. Plantă erbacee otrăvitoare din familia umbeliferelor, cu miros caracteristic, cu frunze mari, flori albe și fructe brune-verzui, întrebuințată ca medicament; dudău, buciniș (Conium maculatum). ◊ Expr. (Fam.) Doar n-am băut cucută (ca să...) = doar n-am înnebunit (ca să...). ◊ Compuse: cucută-de-apă = plantă erbacee de apă, cu flori albe dispuse în formă de umbrelă (Cicuta virosa); cucută-de-pădure = plantă erbacee cu frunze ascuțite și flori albe (Galium schultesii). — Lat. *cucuta (= cicuta).