cuc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUC, cuci, s. m. 1. Pasăre călătoare cu pene cenușii, cu coada lungă cu pete albe, care își depune ouăle în cuiburi străine pentru a fi clocite de alte păsări și care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate
(Cuculus canorus). ◊
Ceas cu cuc = ceasornic de perete care, la fiecare oră, sfert, jumătate sau trei sferturi de oră, marchează timpul prin sunete care întâi imită cântecul cucului. (
1);
fig. lucru extravagant. ◊
Expr. Lapte de cuc = ceva imposibil.
(A umbla) de flori de cuc = (a umbla) fără rost. ♦ (
Ir.)
Cuc-armenesc = pupăză. ♦ (Adverbial) Izolat, singur, străin. ◊
Expr. Singur cuc = absolut singur.
2. Intră în compunerea unor nume de plante:
ciuboțica-cucului, limba-cucului etc.
3. (La unele jocuri de copii) Lovitură cu mingea în înălțime. –
Lat. cucus.