cronc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CRONC interj. Cuvânt care imită sunetele scoase de corb, de cioară etc. – Onomatopee.
cronc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cronc interj. – Imită croncănitul corbului sau ciorii. Creație expresivă
cf. cîrc, crau. –
Der. cronc, s. m. (
Maram., corb);
croncan, s. m. (corb; vultur),
cf. bg. krokon „corb”;
croncăni, vb. (a scoate sunete caracteristice ciorii, corbului),
cf. gr. ϰρώζω, ϰράζω,
lat. crocare, crocitare, alb. krakaris; croncăneală (
var. croncănit, croncănitură),
s. f. (sunet caracteristic ciorii, corbului);
croncănitor, adj. (care croncăne).
cronc (Dicționaru limbii românești, 1939)cronc, interj. care arată strigătu corbului. V.
clonc.cronc (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)cronc, -i, s.m. – Corb (Corvus corax): „Cine strică dragosti dulci / Care-i carnea croncii’n huci” (Țiplea 1906: 432). – Formă onomatopeică.
cronc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cronc interj.cronc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CRONC interj. Cuvânt care imită sunetele scoase de corb, de cioară etc. — Onomatopee.