crin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CRIN, crini, s. m. 1. Plantă erbacee ornamentală din familia liliaceelor, cu flori albe strălucitoare, în formă de pâlnie și cu miros foarte puternic
(Lilium candidum). ◊ Compuse:
crin-de-pădure = plantă din familia liliaceelor, cu florile aplecate în jos, de culoare roșie-violetă cu pete purpurii
(Lilium martagon); crin-de-toamnă = gen de plante decorative originare din Japonia, cu flori albe, liliachii sau albastre, care atârnă în mănunchi la vârful tulpinii
(Hosta); crin-galben =
a) plantă erbacee decorativă cu flori galbene deschis
(Hemerocallis flava); b) plantă erbacee cu flori mari de culoare roșie-gălbuie, cultivată ca plantă ornamentală
(Hemerocallis fulva). 2. Compus:
crin-de-mare = (la
pl.) clasă de echinoderme cu aspect de floare, care trăiesc fixate în zone abisale; crinoide; (și la
sg.) animal din această clasă. – Din
sl. krinŭ.crin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)crin (-ni), s. m. –
1. Crin (Lilium candidum). –
2. Nume mai puțin comun al mai multor plante, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu crinul; lămîiță (Philadelphus coronarius);
larice (Larix sibirica); obligeană (Iris germanica).
Gr. ϰρίνον (Murnu 16; Meyer 206), în parte prin intermediul
sl. krinŭ (DAR),
cf. bg.,
sb. krin, alb. krinë (Vasmer,
Gr., 84).
crin (Marele dicționar de neologisme, 2000)-CRIN, -CRINÍE elem. „secreție, excreție”. (< fr.
-crine, -crinie, cf.
gr. krinein, a secreta)
crin (Dicționar de argou al limbii române, 2007)crin, crini s. m. (er.) vagin.
crin (Dicționaru limbii românești, 1939)crin m. (ngr. și vgr.
krínon, vsl.
krinŭ, sîrb. bg. rus.
krin). O plantă erbacee bulboasă, tipu familiiĭ liliaceelor (
lilium cándidum). Are niște florĭ marĭ albe cu șase (în realitate treĭ) petale cărnoase și c´un miros puternic foarte plăcut.
Crin de baltă, roșățea.
Crin roșu, zambac, aișor (
lilium bulbiferum).
Crin de pădure, cu florĭ purpuriĭ (
lilium martagon).
Alb ca crinu, foarte alb. – Sînt și alte speciĭ de crin:
crin galben (
hemerocallis),
crin de toamnă (
hosta), originar din Japonia.
crin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)crin s. m.,
pl. crinicrin (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)crin m.
1. plantă bulboasă cu flori mari albe și plăcut mirositoare (
Lilium);
2. nume a diferite plante din familia liliaceelor sau analoge:
crin-de-baltă (
Butomus),
crin-galben (
Hemerocallis),
crin vânăt (
Gladiolus);
3. floarea crinului de o albeață strălucitoare. [Gr. bizantin KRÌNON].
crin (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CRIN, crini, s. m. 1. Plantă erbacee ornamentală din familia liliaceelor, cu flori albe strălucitoare, în formă de pâlnie și cu miros foarte puternic
(Lilium candidum). ◊ Compuse:
crin-de-pădure = plantă din familia liliaceelor, cu florile aplecate în jos, de culoare roșie-violetă cu pete purpurii
(Lilium martagon); crin-de-toamnă = gen de plante decorative originare din Japonia, cu flori albe, liliachii sau albastre, care atârnă în mănunchi la vârful tulpinii
(Hosta); crin-galben = a) plantă erbacee decorativă cu florile galbene-deschis
(Hemerocallis flava); b) plantă erbacee cu flori mari de culoare roșie-gălbuie, cultivată ca plantă ornamentală
(Hemerocallis fulva). 2. Compus:
crin-de-mare = (la
pl.) clasă de echinoderme cu aspect de floare, care trăiesc fixate în zone abisale; (și la
sg.) animal din această clasă; crinoide. — Din
sl. krinŭ.