creastă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CREÁSTĂ, creste, s. f. 1. Excrescență cărnoasă, de obicei roșie și dințată, sau moț de pene pe care le au la cap unele păsări. ◊ Compus:
creasta-cocoșului =
a) plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori roșii sau galbene, reunite la vârful tulpinii în formă de creastă ondulată
(Celosia cristala); b) numele a două specii de ferigi cu sporii dispuși pe fața interioară a frunzelor
(Polystichum braunii și
lobatum); c) numele unei ciuperci mari, comestibile, cu tulpina cărnoasă, groasă, foarte ramificată
(Clavaria flava). ♦ (
Anat.) Proeminență osoasă.
2. Partea cea mai de sus a unui munte, a unei case, a unui copac, a unui val de apă etc.
3. Coamă de acoperiș.
4. (În sintagma)
Creasta de taluz = linia de intersecție dintre fața unui taluz și suprafața terenului natural sau a platformei unui rambleu. –
Lat. crista.creastă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)creástă (créste), s. f. –
1. Excrescență cărnoasă pe care o au pe cap unele păsări. –
2. Moț de pene, panaș. –
3. Partea cea mai de sus a unei case, coamă de acoperiș. –
4. Capăt al unui obiect, cînd prezintă un aspect mai mult sau mai puțin asemănător cu cel al unei creste. –
5. Vîrf, culme, apogeu, punct culminant. –
6. Vîrf de munte, culme. –
7. Masă pentru frămîntat brînza. –
8. Crestătură, deschizătură. –
Mr. criastă „culme”,
megl. creastă. Lat. crĭsta (Pușcariu 410; Candrea-Dens., 403; REW 2330; DAR);
cf. alb. kreštë (Meyer 205; Philippide, II, 639),
it.,
prov.,
cat.,
sp. cresta, fr. crête, port. crista. Pentru sensul 8,
cf. cresta. –
Der. crestat, adj. (cu creastă mare);
crestos, adj. (cu creastă mare). Din
rom. provine
sb. kreasta (Candrea,
Elemente, 407).
Cf. cresta.creastă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)creastă, creste s. f. vulvă.
creastă (Dicționaru limbii românești, 1939)creástă f., pl.
este (lat.
crĭsta, it. pv. sp.
cresta fr.
crête). Moț de carne saŭ de pele [!] îngroșată, cum are la cap cocoșu și alte păsărĭ și unele reptile.
Fig. Muche [!], punct culminant:
creasta caseĭ, a dealuluĭ. Creasta cocoșuluĭ, o plantă din familia amarantuluĭ (
celosia cristata).
Trans. O plantă labiată numită și
talpa gîșteĭ (
leonurus cardiaca). O cĭupercă foarte gustoasă (
clavaria flava).
creastă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)creástă s. f.,
g.-d. art. créstei; pl. créstecreastă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)creastă f.
1. moțul sau coroana ce au unele păsări pe cap:
creasta cocoșului, numele unei plante de podoabă cu florile mici roșii (
Celosia cristata) și al unei delicioase ciuperci comestibile (
Clavaria flava);
2. partea de sus a unui zid acoperit cu streașină:
ziduri cu creste înalte OD.;
3. fig. creștet:
creasta munților. [Lat. CRISTA].
creastă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CREÁSTĂ, creste, s. f. 1. Excrescență cărnoasă, de obicei roșie și dințată, sau moț de pene pe care le au pe cap unele păsări. ◊ Compus:
creasta-cocoșului =
a) plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori roșii sau galbene, reunite la vârful tulpinii în formă de creastă ondulată
(Celosia cristala); b) numele a două specii de ferigi cu sporii dispuși pe fața interioară a frunzelor
(Polystichum braunii și
lobatum); c) numele unei ciuperci mari, comestibile, cu tulpina cărnoasă, groasă, foarte ramificată
(Clavaria flava). ♦ (
Anat.) Proeminență osoasă alungită și cu marginea ascuțită.
2. Partea cea mai de sus a unui munte, a unei case, a unui copac, a unui val de apă etc.
3. Coamă de acoperiș.
4. (În sintagma)
Creastă de taluz = linia de intersecție dintre fața unui taluz și suprafața terenului natural sau a platformei unui rambleu. —
Lat. crista.